Când visele despre un nepot se năruiesc: Povestea unei familii destrămate

— Nu pot să cred că iar ai adus vorba despre asta, Maria! a izbucnit fiul meu, Vlad, trântind ușa bucătăriei. — De ce nu poți să accepți că nu e momentul?

Am rămas cu mâna pe cana de ceai, tremurând. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să deschid subiectul unui nepot. Nu era doar o dorință, era visul meu de-o viață. Îmi imaginam cum îi voi ține mânuțele mici, cum îi voi citi povești și cum îi voi învăța să facă cozonac, așa cum mă învățase mama mea. Dar de fiecare dată când aduceam vorba, Vlad se închidea în el, iar Tania, nora mea, se făcea mică pe scaun, evitându-mi privirea.

— Maria, nu e atât de simplu, mi-a spus ea într-o seară, cu voce stinsă. — Mama nu vrea… adică… nu crede că ar trebui să avem copii acum. Spune că lumea e prea rea și că nu suntem pregătiți.

Am simțit cum mă cuprinde furia. — Dar ce are mama ta cu viața voastră? Voi sunteți adulți! Voi decideți!

Tania a început să plângă încet, iar Vlad a venit lângă ea, luând-o de mână. — Mamă, te rog, nu mai pune presiune pe noi. Nu știi prin ce trecem.

Nu știu dacă era vina mea sau a soacrei Taniei, doamna Lungu, o femeie rece și calculată care mereu găsea motive să ne despartă. De când Vlad s-a căsătorit cu Tania, parcă totul s-a schimbat. La început am crezut că e doar gelozie între mame, dar curând am simțit cum influența ei crește. Tania mergea la ea aproape zilnic, iar după fiecare vizită părea mai abătută.

Într-o zi am auzit-o pe Tania vorbind la telefon cu mama ei:

— Mamă, dar Vlad vrea… și eu… poate că ar fi bine… — Nu! a răsunat vocea doamnei Lungu din telefon. — Nu vreau să-ți distrugi viața cu un copil acum! Ascultă-mă pe mine!

Atunci am înțeles: nu era doar o decizie amânată, era o interdicție. Am încercat să vorbesc cu Vlad despre asta.

— Mamă, nu vreau să aleg între tine și Tania sau între tine și mama ei. E prea mult pentru mine! a spus el cu ochii în lacrimi.

M-am simțit vinovată. Poate că am pus prea multă presiune pe el. Dar nu puteam să nu mă gândesc la anii care trec și la singurătatea care mă apasă tot mai tare de când soțul meu a murit. Casa e prea mare și prea tăcută fără râsete de copii.

Într-o duminică am invitat-o pe Tania la o cafea, doar noi două. Am încercat să fiu blândă:

— Draga mea, știu că e greu între două lumi. Dar tu ce-ți dorești cu adevărat?

A oftat adânc și mi-a spus printre lacrimi:

— Mi-aș dori să pot decide singură. Dar mama mă face să mă simt vinovată pentru orice alegere. Îmi spune că dacă fac un copil acum, o dezamăgesc și că nu sunt pregătită… Și Vlad e prins la mijloc.

Am simțit o compasiune uriașă pentru ea. Am îmbrățișat-o și i-am spus:

— Orice ai decide, eu sunt aici pentru tine.

Dar conflictul mocnea în continuare. La următoarea masă de familie, doamna Lungu a venit neinvitată. S-a așezat la masă cu un aer superior și a început să vorbească despre cât de greu e să crești copii în România zilelor noastre: salarii mici, nesiguranță, lipsa locurilor la grădiniță.

— Eu nu vreau ca fata mea să sufere cum am suferit eu! a spus ea răspicat.

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Dar poate că Tania vrea altceva! Poate că Vlad vrea altceva! Nu le puteți controla viața la nesfârșit!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Vlad s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit afară. Tania a început să plângă din nou.

După acea zi, relațiile s-au răcit complet. Vlad și Tania au început să vină tot mai rar pe la mine. Telefonul suna tot mai puțin. M-am trezit singură în casa mare, cu fotografii vechi pe pereți și vise spulberate despre un nepot care nu va veni niciodată.

Într-o seară târzie, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, te iubesc, dar te rog să ne lași să decidem singuri. Nu mai pot suporta presiunea.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit eu undeva. Poate că dorința mea de a fi bunică a fost prea mare și i-am sufocat pe toți cu ea.

Au trecut luni fără să-i văd. În Ajunul Crăciunului am primit un plic: o fotografie cu Vlad și Tania zâmbind timid, fără copil între ei. Pe spate scria: „Încercăm să fim fericiți așa cum suntem.”

M-am uitat lung la fotografie și am simțit un gol imens în suflet. Dar poate că trebuie să învăț să-i iubesc fără condiții, chiar dacă visul meu nu se va împlini niciodată.

Oare câte mame trăiesc aceeași durere tăcută? Oare putem găsi iertare și împăcare înainte ca legăturile noastre să se rupă definitiv?