Distanța dintre noi: Povestea unei iubiri sufocate de bani

— Irina, iar ai cheltuit pe prostii? Ai idee cât costă să trăim în București?
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe cana fierbinte, încercând să-mi adun curajul. Era a treia oară săptămâna asta când îmi reproșa ceva legat de bani.
— Am luat doar niște fructe pentru copii și un pachet de biscuiți. Nimic extravagant, am șoptit, dar știam că nu contează. Pentru el, fiecare leu era o povară.
— Biscuiți? Irina, avem datorii! Nu-ți pasă deloc?
M-am ridicat brusc, simțind cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când discuția noastră se transforma într-o ceartă. Dar azi, ceva s-a rupt în mine.

Când ne-am mutat împreună, eram convinși că dragostea noastră va rezista oricărei furtuni. Ne țineam de mână pe străzile aglomerate ale orașului și visam la o casă a noastră, la copii care să râdă prin camerele mici. Dar visul s-a transformat încet într-un coșmar cu rate la bancă, facturi care se adunau pe masa din sufragerie și certuri care nu se mai terminau.

Radu nu fusese mereu așa. Când l-am cunoscut, era cald și atent. Îmi aducea flori de câmp și mă făcea să râd chiar și în cele mai grele zile. Dar după ce a rămas fără serviciu, totul s-a schimbat. A început să țină evidența fiecărui ban cheltuit, să mă întrebe de ce am cumpărat detergentul mai scump sau de ce am ales laptele de la alt magazin.

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, după ce copiii adormiseră.
— Ce vrei să fac? Să ne lase banca fără casă? Să trăim pe datorie toată viața?
— Vreau doar să fim din nou noi… Să nu ne mai certăm pentru fiecare leu!

A tăcut mult timp. L-am privit cum își frământa mâinile, cum își mușca buzele până la sânge. Știam că îl doare la fel de mult ca pe mine, dar nu știa cum să iasă din cercul vicios al fricii și al controlului.

Într-o zi, mama m-a sunat.
— Irina, te aud mereu tristă. Ce se întâmplă?
Am vrut să-i spun totul, dar m-am oprit. Cum să-i explic că banii ne-au transformat în străini? Că nu mai știu cine sunt lângă omul pe care l-am iubit?

A doua zi dimineață, am găsit pe masă un bilet: „Merg la interviu. Poate azi avem noroc.”
Am simțit o speranță mică în piept. Poate dacă ar găsi un loc de muncă, lucrurile s-ar schimba. Poate am redeveni familia care eram odată.

Dar zilele au trecut și interviurile nu au adus nimic bun. Radu devenea tot mai irascibil, iar eu mă simțeam tot mai mică. Copiii simțeau tensiunea și începeau să ne evite. Seara, când îi culcam, îi auzeam șoptind între ei:
— Crezi că mama și tata se vor certa iar?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am cedat.
— Radu, nu mai pot! Simt că mă sufoc! Nu vreau ca ai noștri copii să crească într-o casă plină de frică și reproșuri!
El s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală.
— Și eu ce pot face? Nu vezi că încerc?

Am plâns amândoi în tăcere. Pentru prima dată după mult timp, ne-am ținut în brațe fără cuvinte. Dar rana era prea adâncă.

A doua zi am mers la serviciu cu ochii umflați. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte:
— Irina, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva… eu sunt aici.
Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul: cum fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire, cum simt că nu mai sunt eu însămi.

Mihaela m-a privit cu blândețe:
— Știi… și părinții mei s-au certat toată copilăria mea din cauza banilor. Am ajuns să cred că dragostea nu e niciodată destulă când lipsesc banii… dar nici banii nu pot cumpăra liniștea.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

Într-o duminică dimineață, copiii au venit la noi în pat.
— Mama, tata… putem merge în parc azi?
Ne-am uitat unul la altul și am zâmbit amar.
— Da, mergem! am spus hotărât.

În parc, sub cerul gri de toamnă, i-am privit cum aleargă printre frunze ude. Radu m-a luat de mână timid.
— Iartă-mă… Nu știu cum să fiu altfel.
L-am privit lung.
— Nici eu nu știu… Dar trebuie să încercăm pentru ei.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim din nou fericiți ca la început. Dar știu că nu vreau să mă pierd pe mine însămi într-o luptă fără sfârșit pentru bani sau liniște.

Poate dragostea nu e mai presus de bani… sau poate trebuie doar să găsim curajul să vorbim despre ce doare cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim cu frica asta tăcută? Câți ne pierdem identitatea încercând să salvăm ceva ce pare deja pierdut?