Portofelul lui Vlad și colivia mea: Doisprezece ani de căsnicie în umbra controlului

— Camelia, iar ai cheltuit bani pe prostii? Vocea lui Vlad răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică, tapetată cu flori decolorate. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc tremurul. Tocmai cumpărasem o carte pentru Ilinca, fiica noastră, și un săpun parfumat pentru mine. Nimic extravagant, dar pentru Vlad orice leu cheltuit fără aprobarea lui era un afront.

— E doar o carte pentru copil, Vlad. Și un săpun… Nu cred că e mare lucru.

— Nu crezi? Tu nu gândești deloc! Eu muncesc, eu aduc banii în casă! Tu doar îi arunci pe fereastră!

Mi-am mușcat buza. De doisprezece ani, fiecare discuție despre bani se transforma într-o ceartă. Vlad ținea portofelul ca pe o armă. Eu nu aveam cardul meu, nici salariu — după ce Ilinca s-a născut, am renunțat la serviciu la insistențele lui și ale soacrei mele, doamna Lidia. „Copilul are nevoie de mamă acasă”, îmi spunea ea mereu, cu zâmbetul acela fals.

La început, am crezut că e normal. Așa făceau multe femei din blocul nostru din Pitești. Dar cu timpul, am început să simt colivia: nu puteam cumpăra nimic fără să dau socoteală, nu aveam voie să ies cu prietenele fără să anunț dinainte, iar orice vis de independență era tăiat din rădăcină.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, Ilinca a venit la mine cu ochii mari și triști.

— Mami, de ce te ceartă tati mereu?

Am simțit cum mă sufoc. Ce puteam să-i spun? Că tata nu mă lasă să fiu eu însămi? Că nu am voie să iau nici măcar o înghețată fără să-i cer voie?

— Tati e obosit, iubita mea. Dar nu e vina ta.

Adevărul era că Vlad nu era doar obosit. Era frustrat, nemulțumit de viața lui și de mine. Îmi reproșa mereu că nu aduc bani în casă, dar când am vrut să mă angajez ca educatoare la grădinița din cartier, a făcut scandal.

— Cine are grijă de Ilinca? Cine gătește? Vrei să mănânc sandvișuri ca un student?

Soacra mea a venit a doua zi cu plăcinte și sfaturi:

— Camelia, bărbatul trebuie să fie stâlpul casei. Tu ai grijă de familie, asta e menirea ta. Nu te mai gândi la prostii.

Dar eu mă gândeam tot mai des la „prostii”. La cum ar fi să am banii mei, prietenele mele, libertatea mea. Sora mea, Ana, mă suna des și încerca să mă încurajeze:

— Camelia, nu poți trăi așa la nesfârșit! Dacă vrei să vii la mine la București câteva zile, te aștept cu drag.

Dar Vlad nu voia să audă:

— Ce să cauți tu la București? Să te plimbi pe banii mei?

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun mamei mele ce simt. Ea m-a privit lung și mi-a zis:

— Fata mea, știu că nu-ți e ușor. Dar dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să fii tare. Nimeni nu-ți va da libertatea pe tavă.

Am început să pun deoparte câte zece lei din banii de cumpărături. Îi ascundeam într-o cutie de pantofi sub pat. Era puțin, dar era al meu. În fiecare seară visam cum ar fi să plec cu Ilinca undeva unde nimeni nu ne-ar controla fiecare pas.

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit acasă beat și nervos. A aruncat portofelul pe masă și a început să urle:

— Toată lumea trage de mine! Nici tu nu mă respecți! Ce-ai făcut azi cu banii?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai puteam. Am luat cutia cu bani și am fugit la Ana. Am stat acolo două zile, plângând și povestindu-i totul.

— Camelia, trebuie să decizi ce vrei pentru tine și pentru Ilinca. Poți divorța. Poți începe de la zero.

Dar gândul la divorț mă îngrozea. Ce va spune lumea? Ce va face Ilinca fără tată? Cum mă voi descurca singură?

Când m-am întors acasă, Vlad era calm. Mi-a spus că-i pare rău și că va încerca să fie mai bun. Dar știam că nu va fi așa. Controlul lui era prea adânc înrădăcinat.

Am început să caut joburi pe ascuns. Am găsit un post de vânzătoare la o librărie mică din centru. Proprietara, doamna Mariana, m-a angajat fără prea multe întrebări.

— Dacă ai nevoie de ajutor sau de un loc unde să stai, spune-mi, Camelia.

Primele salarii le-am pus deoparte pentru chirie. Într-o zi, când Vlad a descoperit că lucrez, a făcut scandal monstru:

— Ai ajuns să mă faci de râs! Soția mea vinde cărți ca o servitoare!

Atunci am știut că nu mai pot da înapoi. Am strâns hainele mele și ale Ilincăi și am plecat. A fost cea mai grea zi din viața mea — dar și cea mai eliberatoare.

Acum stau într-o garsonieră mică cu Ilinca. Nu avem mult, dar avem liniște. Încă mă tem uneori de viitor — dar pentru prima dată simt că trăiesc cu adevărat.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine mai trăiesc încă în colivia fricii și a dependenței? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne recâștigăm viața?