Când iubirea devine o rană deschisă: Povestea Mariei

— Iar ai uitat să cumperi pâine, Maria? Ce fel de femeie ești tu? Vocea lui Radu răsuna ca un ciocan în bucătăria mică, unde aburul de la supa de pui se amesteca cu mirosul greu al dezamăgirii. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care nu aveam voie să le vădă.

Nu era prima dată când mă certa pentru nimicuri. De fapt, nu mai știam când fusese ultima zi în care nu mă simțisem vinovată pentru ceva. La început, credeam că e doar obosit, stresat de la serviciu. Dar cu timpul, reproșurile au devenit tot mai dese, iar glumele lui despre mine, tot mai crude. În fața prietenilor râdea zgomotos: „Maria mea nu știe nici să fiarbă apa fără să o dea în foc!” Toți râdeau, eu zâmbeam strâmb și mă simțeam mică, invizibilă.

Când ne-am cunoscut, Radu era alt om. Îmi aducea flori de câmp și îmi scria bilețele pe care le ascundea prin casă. Îmi promitea că va avea grijă de mine mereu. Dar după ce ne-am mutat împreună, parcă s-a schimbat. Nu știu dacă a fost vina mea sau a lui, dar ceva s-a rupt între noi. Poate că a început cu prima glumă răutăcioasă la adresa mea, sau cu primul oftat când îi povesteam despre ziua mea la școală.

— Maria, nu vezi că nu interesează pe nimeni ce ai făcut tu azi? Hai, lasă-mă să mă uit la meci!

Așa arătau serile noastre. Eu găteam, el se uita la televizor. Încercam să-i povestesc despre copii sau despre colega mea, Irina, care divorțase recent și părea mai fericită ca niciodată. Dar Radu nu voia să audă. Uneori mă întrebam dacă nu cumva îi era teamă că și eu aș putea pleca într-o zi.

Mama îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să rabde, Maria. Așa e la noi.” Dar eu nu mai puteam. În fiecare dimineață mă trezeam cu un nod în gât și cu teama că voi face ceva greșit. Când venea acasă, îi citeam pe față dacă era o zi bună sau una în care trebuia să merg pe vârfuri.

Într-o seară, după ce m-a făcut de râs în fața fratelui meu, Sorin, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Sorin m-a urmat și m-a întrebat încet:

— De ce stai cu el, Maria? Tu nu vezi cât te rănește?

— Nu știu… Mi-e frică să fiu singură. Și dacă nu mă descurc? Dacă nu sunt destul de bună?

Sorin m-a strâns în brațe și mi-a spus că merit mai mult. Cuvintele lui au rămas cu mine zile întregi. Am început să observ cât de mult mă schimbase Radu: nu mai purtam rochiile care-mi plăceau, nu mai citeam seara înainte de culcare, nu mai râdeam cu poftă. Eram o umbră a femeii care fusesem.

Într-o duminică dimineață, când Radu a plecat la pescuit cu prietenii lui, am găsit curajul să-i sun pe părinții mei. Le-am spus totul: cum mă face să mă simt, cum râde de mine, cum mă ignoră zile întregi dacă îl supăr cu ceva mărunt.

Mama a plâns la telefon. Tata a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Maria, dacă vrei să vii acasă, ușa noastră e mereu deschisă.

Am simțit pentru prima dată după ani de zile că nu sunt singură. Am început să vorbesc mai des cu Irina și ea mi-a povestit cât de greu i-a fost la început după divorț, dar și cât de liberă se simte acum. Mi-a spus că nimeni nu merită să trăiască în umilință.

Într-o seară, când Radu a venit acasă beat și a început iar să țipe că sunt o proastă și o ratată, ceva s-a rupt definitiv în mine. Am luat geanta și am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. Am mers la Irina și am dormit acolo.

A doua zi dimineață, Radu m-a sunat de zeci de ori. Mesaje pline de amenințări și apoi rugăminți disperate: „Maria, vino acasă! Fără tine nu sunt nimic!” Dar eu știam deja că fără mine el va trebui să se privească în oglindă și să vadă cine este cu adevărat.

Am început terapia și încet-încet am redescoperit cine sunt. Am reluat legătura cu vechii prieteni, am mers la cursuri de pictură și am început să zâmbesc din nou sincer. Au trecut luni până când am putut să dorm liniștită fără teama că voi fi certată pentru orice fleac.

Uneori mă gândesc la Radu și la viața pe care o duce acum. Poate că s-a schimbat sau poate că nu va învăța niciodată ce înseamnă respectul. Dar eu știu sigur că merit mai mult decât batjocură și frică.

Oare câte femei trăiesc încă în teroarea asta tăcută? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă povestea mea poate ajuta măcar o singură femeie să se ridice și să plece dintr-o relație toxică, atunci tot chinul meu n-a fost în zadar.