Când sângele nu mai înseamnă familie: Povestea casei care ne-a destrămat

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer.

M-am oprit din amestecat și l-am privit. Avea ochii roșii, iar mâinile îi tremurau. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de răvășit. De obicei, Vlad era stânca mea, omul care găsea mereu o soluție. Dar acum, ceva se frânsese în el.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat încet, de parcă mi-era teamă să nu sparg liniștea și așa subțire ca o coajă de ou.

— L-am găsit pe Radu… iarăși. A spart ușa de la garaj ca să bage niște prieteni la băut. Au lăsat totul vraiște. Și când i-am zis ceva, mi-a râs în față. „Ce, mă? Nu e casa ta? E și a mea, suntem frați!” — Vlad a lovit cu pumnul masa, iar farfuria a sărit puțin.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Povestea noastră începea cu un gest simplu: am vrut să-l ajutăm pe Radu, fratele mai mic al lui Vlad, când a rămas fără serviciu și fără casă după divorț. Aveam o casă moștenită de la bunici, la marginea orașului, pe care nu o foloseam. Am decis să i-o închiriem pe bani puțini, doar cât să acopere taxele și utilitățile. „E familie, Sorina! Nu-l putem lăsa pe drumuri!” îmi spunea Vlad atunci, cu ochii plini de speranță.

La început, totul părea în regulă. Radu ne mulțumea mereu, promitea că va avea grijă de casă ca de ochii din cap. Dar lunile au trecut și promisiunile s-au risipit ca fumul. Facturile au început să vină neplătite, vecinii ne sunau să ne spună că se aud scandaluri noaptea, iar gardul din față era mereu rupt. Când am mers să vedem ce se întâmplă, am găsit curtea plină de gunoaie și câțiva necunoscuți care beau bere pe treptele casei.

— Radu, ce se întâmplă aici? — l-am întrebat atunci, încercând să-mi păstrez calmul.

— Ce să fie? Prieteni! Nu vă place? E casa goală, nu? — a râs el, cu un aer sfidător.

Am plecat atunci cu inima grea. Vlad încerca să vorbească cu el, dar mereu primea aceleași răspunsuri: „Lasă-mă în pace! Voi aveți tot ce vă trebuie! Eu ce să fac?”. Mama lor ne suna și ea: „Nu fiți răi cu fratele vostru! E greu pentru el… voi aveți serviciu bun, casă frumoasă…”

Într-o seară, după ce am primit o somație de la primărie pentru mizeria din curte, am decis să mergem împreună la Radu. L-am găsit beat criță, urlând la televizor și aruncând cu sticle prin cameră.

— Radu, trebuie să vorbim serios. Nu mai merge așa! — i-a spus Vlad.

— Ce vrei să faci? Să mă dai afară? Să mă lași pe drumuri? Bravo vouă! Asta e familia! — a urlat el și a trântit ușa în nasul nostru.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la Vlad cum stătea pe marginea patului, cu capul în mâini.

— Sorina, dacă îl dau afară… mama nu o să-mi vorbească niciodată. Dar dacă îl las acolo… ne distruge casa și liniștea. Ce facem?

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam prinsă între milă și furie. Între dorința de a ajuta și nevoia de a-mi proteja familia și munca noastră.

Zilele au trecut și situația s-a agravat. Radu nu mai plătea nimic, aducea tot felul de oameni dubioși prin casă și vecinii amenințau că vor chema poliția. Mama lor ne suna zilnic să ne certe că suntem reci și fără suflet.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Vlad:

— Nu mai putem continua așa. Trebuie să alegem: ori casa noastră și liniștea sufletului nostru, ori sacrificăm totul pentru cineva care nu vrea să fie ajutat.

A fost cea mai grea decizie din viața noastră. Am mers la Radu și i-am dat un termen limită să plece. A urlat la noi, ne-a blestemat și a spus că nu mai suntem familia lui. Mama lor nu ne-a mai vorbit luni întregi.

Când am intrat în casă după ce a plecat Radu, am plâns amândoi. Pereții erau scrijeliți, mobila ruptă, iar pe jos era mizerie cât pentru o viață întreagă. Am muncit zile întregi să reparăm ce se putea repara. Dar ceva s-a rupt definitiv între noi și restul familiei.

Au trecut doi ani de atunci. Relațiile cu mama lui Vlad sunt reci ca gheața; la mesele de Crăciun nu mai suntem invitați. Radu nu ne-a mai căutat niciodată. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sângele chiar înseamnă familie sau doar o povară pe care o duci până te frânge.

Mă uit la Vlad și văd încă durerea din ochii lui.

Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru cei dragi înainte să spunem „ajunge”?