Între două lumi: Povestea mea despre dragoste și prejudecăți

— Cum ai putut să aduci fata asta în casa noastră, Vlad? Nici măcar nu are facultate, e doar o chelneriță!
Vocea mamei răsuna ca un ecou în sufrageria noastră mică din Pitești, iar Irina, cu ochii ei mari și triști, privea în podea. Mâinile îi tremurau ușor pe cana de ceai pe care i-o dădusem, ca să-i fie mai ușor să stea la masă cu ai mei. Tata tăcea, cu privirea pierdută în televizor, ca de obicei când nu voia să se implice.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să urlu, dar am încercat să-mi păstrez calmul. — Mamă, Irina e un om bun. Nu contează ce scrie pe diploma ei. Contează ce fel de om e.
Ea a oftat teatral și a dat ochii peste cap. — Vlad, tu nu vezi? O să-ți strice viitorul. O să te tragă în jos. Noi am muncit toată viața ca tu să ajungi cineva, nu să te încurci cu cineva care servește cafele la colț de stradă.

Irina s-a ridicat încet, cu vocea abia șoptită: — Mulțumesc pentru ceai, doamnă Maria. O să plec acum.
Am alergat după ea pe scări, fără să mă uit înapoi. Am prins-o de mână la poartă. — Nu pleca supărată, te rog… Știi că nu toți sunt așa.
Ea a zâmbit trist: — Vlad, eu sunt obișnuită. Nu e prima dată când lumea mă judecă pentru ce fac. Dar doare mai tare când vine de la familia ta.

Așa a început totul. Aveam 27 de ani și credeam că dragostea poate învinge orice. Dar nu știam cât de adânci pot fi rădăcinile prejudecăților într-o familie românească obișnuită.

Seara aceea a fost doar începutul unui război rece între mine și ai mei. Mama nu mai vorbea cu mine decât monosilabic, tata îmi lăsa bilețele pe frigider cu „Nu uita să plătești lumina” sau „Să nu uiți de bunica la spital”. Nimic despre Irina, nimic despre mine.

Irina încerca să fie puternică. Mă aștepta după turele ei lungi la cafenea, cu ciorbă caldă și zâmbetul ei blând. Îmi povestea despre clienții ciudați sau despre visul ei de a-și deschide o mică patiserie într-o zi. Eu o ascultam și mă simțeam vinovat că nu pot face mai mult pentru ea.

Într-o duminică, când am mers la masă la părinți, mama a început din nou:
— Vlad, am vorbit cu doamna Stancu de la bloc. Fata ei termină medicina anul ăsta. E frumoasă, cuminte… Poate ar trebui să te gândești mai bine la viitorul tău.

Mi-am pierdut cumpătul:
— Mamă, nu vreau pe nimeni altcineva! O iubesc pe Irina!

Tata a ridicat privirea pentru prima dată:
— Vlad, uneori dragostea nu e de ajuns. Viața e grea. O să vezi tu…

Am plecat trântind ușa și am mers direct la Irina. Am găsit-o plângând în bucătărie, cu capul pe masă.
— Ce s-a întâmplat?
— A venit mama ta azi la cafenea. Mi-a spus că merit mai mult decât să mă amăgesc cu tine, că n-o să mă accepte niciodată.

M-am simțit mic, neputincios și furios. Am luat-o în brațe și i-am promis că n-o să o las niciodată singură.

Au urmat luni grele. Familia mea s-a îndepărtat tot mai mult. La Crăciun am stat doar eu și Irina, cu o lumânare aprinsă și colinde pe fundal. Mi-a spus atunci:
— Vlad, dacă vrei să plec… dacă vrei să-ți fie mai ușor…
— Nu! Tu ești familia mea acum.

Dar presiunea era tot mai mare. Prietenii mei au început să mă evite; unii făceau glume proaste despre „chelnerița ta”. La serviciu eram tot mai absent; șeful mi-a atras atenția că nu mai dau randament.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu mama la telefon — „Ești un ratat! Ai ales-o pe ea în locul nostru!” — am ieșit pe balcon și am plâns ca un copil. Irina m-a găsit acolo și m-a ținut strâns în brațe.
— Vlad, hai să plecăm undeva unde nu ne cunoaște nimeni.

Am vândut mașina veche și ne-am mutat într-un sat mic lângă Curtea de Argeș. Am găsit o casă modestă și Irina a început să facă prăjituri pentru vecini. Eu am lucrat la un atelier auto.

Au trecut doi ani de liniște amară. Familia mea nu m-a vizitat niciodată. Mama mi-a trimis doar un mesaj scurt când a murit bunica: „Sper că ești fericit cu alegerile tale.”

Irina însă a devenit sufletul satului. Toată lumea o iubea pentru prăjiturile ei și pentru vorba bună pe care o avea pentru oricine trecea pragul casei noastre.

Într-o zi, tata a venit neanunțat. Stătea stingher în curte, cu o sacoșă de mere.
— Vlad… pot să intru?
Am dat din cap și l-am invitat în bucătărie.
Irina i-a pus o cafea pe masă fără să spună nimic.
Tata s-a uitat lung la ea și apoi la mine:
— Am fost prost… Am judecat prea repede. Voi sunteți fericiți aici?
Irina a zâmbit timid:
— Suntem împreună. Asta contează.
Tata a oftat și m-a bătut pe umăr:
— Să ai grijă de ea.

Mama nu mi-a vorbit niciodată din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine alegând dragostea în locul familiei care m-a crescut. Dar când o văd pe Irina râzând în bucătăria noastră mică, știu că n-aș fi putut trăi altfel.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima până la capăt? Și cât suntem dispuși să pierdem pentru ceea ce iubim cu adevărat?