„Îți dau apartamentul, dar doar cu o condiție” – Povestea unei familii la răscruce

— Nu vreau să aud scuze, Irina! Ori ne dai apartamentul, ori să nu te mai aștepți la ajutorul nostru! vocea Lidiei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, unde aburii de la cafea se amestecau cu tensiunea din aer. Gabriel, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ, ca un copil prins între două focuri.

Mă uitam la Lidia, femeia care mi-a devenit mamă prin alianță, dar niciodată nu m-a privit ca pe o fiică. Îmi tremurau mâinile pe cana de cafea. Apartamentul din Drumul Taberei era tot ce-mi rămăsese de la ai mei. Tata murise de cancer acum trei ani, iar mama s-a stins la scurt timp după el. În fiecare colț al casei simțeam prezența lor: mirosul de levănțică din dulap, poza cu noi trei la mare, tapetul vechi pe care tata îl schimbase cu mâinile lui.

— Lidia, nu pot… e tot ce am de la părinții mei, am șoptit, dar vocea mi s-a frânt.

— Nu poți? Dar poți să stai cu chirie toată viața? Să-ți crești copiii printre străini? Gabriel, spune-i tu! Nu vezi că nu gândește rațional?

Gabriel a ridicat ochii spre mine. Avea privirea aceea vinovată pe care o știam prea bine.

— Irina… poate mama are dreptate. Dacă îi dăm apartamentul, ne ajută să luăm unul mai mare. Poate chiar o casă la marginea orașului. E pentru copii…

M-am simțit trădată. Nu era prima dată când Gabriel se lăsa manipulat de mama lui. Dar acum era vorba de moștenirea mea, de rădăcinile mele.

— Și dacă nu se ține de cuvânt? Dacă rămânem fără nimic?

Lidia a râs scurt.

— Ce fel de familie crezi că suntem? Eu vreau doar ce e mai bine pentru voi! Dar trebuie să am și eu o garanție că nu vă bateți joc de sacrificiile mele.

Adevărul era că Lidia avea mereu nevoie să controleze totul. Îmi aminteam cum la nuntă a insistat să alegem restaurantul preferat al ei, cum la botezul lui Vlad a hotărât singură meniul și invitații. Acum voia și apartamentul meu.

În zilele următoare, discuțiile s-au repetat ca un refren obositor. Gabriel mă presa subtil:

— Hai, Irina, gândește-te la viitorul nostru! Vlad și Ilinca au nevoie de spațiu. Mama ne poate ajuta cu avansul pentru casă doar dacă îi dai apartamentul. E un compromis…

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar eram egoistă? Poate sacrificiul ăsta era dovada că-mi iubesc familia? Dar noaptea, când copiii dormeau și Gabriel răsfoia ziarele imobiliare pe telefon, eu plângeam în baie, strângând la piept cheia veche a apartamentului.

Într-o duminică, am mers să-l vizitez. Am stat pe canapeaua veche și am privit pe geam la copacii din fața blocului. Am simțit cum mă apasă pereții aceia plini de amintiri.

— Mamă… tată… ce-ați face voi în locul meu? am șoptit printre lacrimi.

Telefonul a sunat. Era Lidia.

— Ai decis?

— Da… o să-ți dau apartamentul. Dar vreau ceva în schimb: să semnezi că ne ajuți cu avansul pentru casă și că dacă nu reușim să cumpărăm nimic în șase luni, apartamentul rămâne al meu.

A tăcut câteva secunde.

— Bine… dacă asta te liniștește.

Am simțit că pierd ceva din mine. Gabriel s-a bucurat ca un copil când i-am spus decizia. A doua zi am mers împreună la notar.

Au trecut trei luni. Lidia a vândut apartamentul imediat și ne-a dat banii promiși pentru avans. Am găsit o casă mică la periferie, dar când am vrut să semnăm actele, proprietarul s-a răzgândit în ultimul moment. Apoi au urmat alte două încercări eșuate. Prețurile creșteau de la o zi la alta.

Într-o seară, Gabriel a venit acasă abătut.

— Mama zice că ar fi bine să mai așteptăm… Poate investește banii între timp.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am certat cu el ore întregi:

— Ai vândut tot ce aveam pentru niște promisiuni! Dacă nu mai primim banii?

Gabriel a ridicat din umeri:

— E mama ta! Nu crezi că ar face asta…

Dar eu nu mai aveam încredere nici în el, nici în Lidia.

În următoarele luni, relația noastră s-a răcit. Copiii simțeau tensiunea din casă. Vlad m-a întrebat într-o zi:

— Mami, tu mai plângi mult?

Am simțit că mă prăbușesc.

Într-o dimineață, am primit un telefon de la notar: Lidia transferase banii într-un cont pe numele ei și nu mai voia să ne dea nimic până nu găsim casa perfectă „după standardele ei”.

M-am dus la ea acasă furioasă:

— Mi-ai promis! Era casa părinților mei!

Lidia a ridicat din umeri:

— Eu decid când și cum vă ajut. Voi nu sunteți în stare să faceți nimic fără mine!

Atunci am realizat că pierdusem tot: casa copilăriei mele, încrederea în soțul meu și iluzia unei familii unite.

Am început să caut un avocat. Gabriel m-a acuzat că distrug familia pentru niște bani.

— Nu pentru bani lupt! Pentru demnitatea mea! Pentru copiii noștri!

Acum stau într-un apartament mic cu chirie și încerc să reconstruiesc totul de la zero. Vlad și Ilinca sunt singura mea ancoră. Gabriel locuiește cu Lidia și încă speră că totul se va rezolva „de la sine”.

Mă întreb uneori: cât valorează o familie? Merită să sacrifici totul pentru promisiuni? Sau e mai bine să-ți aperi rădăcinile chiar dacă rămâi singur?