Fiecare weekend e un război: Mărturia unei nurori care luptă pentru sine în propria casă

— Irina, iar ai pus prea multă sare în ciorbă! vocea ascuțită a soacrei mele răsună din bucătărie, tăind liniștea de vineri seara ca un cuțit. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. E abia ora șapte și deja simt cum pereții casei mele se strâng în jurul meu, ca niște brațe reci care mă sufocă.

Soțul meu, Mihai, stă la masă cu tatăl lui, discutând despre politică, ignorând complet tensiunea care plutește în aer. Îl privesc cu disperare, dar el evită privirea mea. Știu deja că nu va interveni. Nu o face niciodată.

— Lasă, mamă, poate așa îi place Irinei, încearcă el timid, dar soacra îl întrerupe imediat:

— Nu e vorba de cum îi place ei, e vorba de cum se face! Așa am învățat eu de la mama mea și așa trebuie făcut!

Mă simt mică, invizibilă. Îmi vine să fug în dormitor și să mă ascund sub plapumă, dar știu că nu pot. E casa mea și totuși nu mai simt că îmi aparține. De când ne-am mutat aici, la marginea Bucureștiului, părinții lui Mihai vin în fiecare weekend „să ne ajute”. La început am crezut că e un gest frumos. Acum mi se pare o pedeapsă.

Sâmbătă dimineața mă trezesc devreme, sperând să am câteva clipe de liniște înainte ca toată lumea să se trezească. Dar când intru în bucătărie, o găsesc deja pe soacră-mea cotrobăind prin dulapuri.

— Unde ai pus făina? Nu găsesc nimic în bucătăria asta! spune ea cu reproș.

Înghit în sec și îi arăt raftul unde țin făina. Ea oftează teatral:

— Of, Irina, nu știu cum te descurci așa…

Mihai intră somnoros și mă sărută pe frunte. Pentru o clipă simt că nu sunt singură. Dar apoi tata-socru începe să povestească despre cum „pe vremea lui” femeile știau să țină casa și nu se plângeau atâta.

— Pe vremea mea, nevasta mea nu ridica niciodată tonul la mine! spune el cu mândrie.

Mihai râde stânjenit. Eu mă prefac că nu aud.

La prânz, soacra îmi critică iar mâncarea. Tata-socru bombăne că nu e destul de curat pe jos. Mihai tace. Eu simt cum mă pierd puțin câte puțin.

Duminică seara, când pleacă, rămân singură în bucătărie, privind masa plină de farfurii murdare. Mâinile îmi tremură. Mă uit la reflexia mea în geam și nu mă mai recunosc. Unde e fata veselă care visa la o familie fericită? Unde e femeia care râdea cu poftă și avea planuri mari?

Într-o seară, după ce Mihai adoarme, îl sun pe fratele meu, Radu.

— Nu mai pot, Radu… simt că mă sufoc aici.

El tace o clipă.

— De ce nu-i spui lui Mihai ce simți?

— Am încercat… dar zice că exagerez. Că părinții lui doar vor să ajute.

— Irina, dacă nu spui ce ai pe suflet, o să te pierzi de tot.

Închid telefonul cu lacrimi în ochi. Știu că are dreptate. Dar cum să-i spun lui Mihai că părinții lui mă fac să mă simt ca o străină în propria casă? Cum să-i spun că fiecare weekend e un coșmar din care nu pot scăpa?

Într-o duminică după-amiază, când soacra începe iar să-mi critice modul în care am aranjat masa, ceva se rupe în mine.

— Ajunge! spun cu voce tremurată. E casa mea și vreau să fie așa cum îmi place mie!

Toți tac. Soacra mă privește șocată. Tata-socru bombăne ceva despre „tinerele din ziua de azi”. Mihai mă privește lung.

— Irina… hai să discutăm după ce pleacă ai mei, spune el încet.

După ce rămânem singuri, Mihai vine lângă mine.

— Nu vreau să te simți așa… Dar sunt părinții mei. Nu pot să le spun să nu mai vină.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? întreb printre lacrimi.

El oftează și mă ia în brațe.

— O să găsim o soluție…

Dar zilele trec și nimic nu se schimbă. Fiecare weekend e la fel: critici, reproșuri, tăceri apăsătoare. Încep să evit prietenii, să nu mai ies din casă. Mă simt tot mai singură.

Într-o zi primesc un mesaj de la mama:

— Te aștept acasă la noi câteva zile. Poate îți face bine…

Îmi fac bagajul pe furiș și plec fără să-i spun lui Mihai. Ajung la părinții mei și pentru prima dată după mult timp respir ușurată. Mama mă ia în brațe fără să întrebe nimic. Plâng mult în noaptea aceea.

A doua zi primesc zeci de mesaje de la Mihai:

— Unde ești? Ce s-a întâmplat?

Îi răspund scurt:

— Am nevoie de timp pentru mine.

Stau o săptămână la ai mei. Vorbesc mult cu mama despre tot ce simt. Ea mă ascultă fără să judece.

Când mă întorc acasă, Mihai mă așteaptă pe hol.

— Am vorbit cu ai mei. Le-am spus că trebuie să ne respecte spațiul. Că tu ești soția mea și contezi cel mai mult pentru mine.

Nu știu dacă va fi ușor sau dacă lucrurile chiar se vor schimba. Dar pentru prima dată simt că am dreptul să cer respect și liniște în propria mea casă.

Mă uit la Mihai și îl întreb încet:

— Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât timp mai trebuie să tacă până când cineva le va auzi cu adevărat?