Frigiderul nu e cantină! Cum fiica mea, Ana, și „prietenii” ei ne-au împins familia la limită

— Ana, iar au venit toți la noi? Ai văzut cum arată bucătăria? Frigiderul e gol!
Vocea mea răsuna printre rafturile goale, iar Ana, cu ochii în telefon, ridică din umeri. Pe canapea, trei adolescenți râdeau zgomotos, cu pungi de chipsuri și cutii de suc împrăștiate peste tot. M-am simțit invizibilă în propria casă.
— Mamă, nu te mai stresa, oricum nu era mare lucru în frigider, zise Ana, fără să mă privească.
M-am aplecat să strâng paharele goale și am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când găseam casa răvășită după „vizitele” Anei și ale prietenilor ei. Dar azi, după ce am venit obosită de la muncă și am găsit doar o bucată de cașcaval și niște roșii veștejite, am simțit că nu mai pot.

Soțul meu, Sorin, a intrat în sufragerie cu o privire posomorâtă.
— Ce-i aici, cantină studențească? a bombănit el.
Ana s-a uitat la el cu dispreț:
— Nu vă mai plângeți atâta! E doar mâncare.

M-am așezat pe marginea patului, încercând să-mi adun gândurile. Îmi amintesc cum era Ana când era mică: timidă, retrasă, mereu cu ochii după mine. Acum, parcă nu o mai recunosc. Casa noastră a devenit loc de întâlnire pentru toți adolescenții din cartier. La început m-am bucurat că are prieteni, că nu e singură. Dar încet-încet, vizitele s-au transformat în invazii zilnice.

Într-o seară, după ce am găsit iar chiuveta plină de vase murdare și resturi de pizza pe masă, am încercat să vorbesc cu Ana:
— Ana, trebuie să punem niște limite. Nu mai pot să gătesc pentru toată gașca ta. Nu e corect nici față de noi, nici față de tine.
Ea a oftat teatral:
— Mamă, nu vreau să fiu singura care nu-și poate aduce prietenii acasă! Toți fac asta!
— Dar nu toți își transformă casa în cantină! am ridicat vocea fără să vreau.

A doua zi, am găsit-o pe Ana plângând în cameră. M-a durut sufletul s-o văd așa. Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins:
— Niciodată nu mă înțelegi! Mereu ai ceva de comentat!

Sorin a încercat să fie mediator:
— Poate ar trebui să vorbim cu părinții celorlalți copii. Să vedem dacă știu ce fac ai lor pe la noi.

Am dat din cap, dar ceva mă oprea. Mi-era teamă că Ana va fi exclusă din grup dacă mă bag prea mult. Știam cât de mult suferise când era mică din cauza respingerii. Dar cât să mai suportăm? Factura la curent crescuse, mâncarea dispărea peste noapte, iar liniștea casei noastre era doar o amintire.

Într-o zi de sâmbătă, când am venit acasă cu sacoșele pline după piață, i-am găsit pe toți în bucătărie: Ana și încă cinci adolescenți făceau clătite. Fumul plutea prin aer, făina era peste tot, iar râsetele lor acopereau orice încercare de a le atrage atenția.

— Ajunge! am strigat. Gata cu cantina! De azi înainte, fiecare vine doar cu acordul nostru și aduce ceva de acasă dacă vrea să mănânce aici!

S-au uitat la mine ca la un monstru. Ana a izbucnit:
— E rușinos! O să râdă toți de mine!

Am simțit cum mi se rupe sufletul, dar nu mai puteam da înapoi. Sorin m-a susținut:
— E casa noastră și avem dreptul la liniște și respect.

A urmat o perioadă grea. Ana s-a închis în ea, nu mai vorbea cu noi decât monosilabic. Prietenii ei au început să vină tot mai rar. Uneori o auzeam plângând noaptea.

M-am întrebat dacă am greșit. Dacă nu cumva am fost prea duri sau prea egoiști. Dar când am văzut că începe să-și facă temele acasă și să stea mai mult cu noi la masă, am simțit că poate am făcut ce trebuia.

Într-o seară, după ce am gătit împreună o supă simplă, Ana mi-a spus încet:
— Știi… Unii dintre prietenii mei nu prea au ce mânca acasă. De-aia veneau mereu aici.

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit vinovată că nu am văzut dincolo de supărarea mea.

— Poate putem ajuta altfel… dar fără să ne pierdem casa și liniștea.

Ana a dat din cap și m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp.

Acum încă mă întreb: unde e limita între generozitate și exploatare? Cum poți ajuta fără să fii luat de fraier? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?