„Dragă, sunt la Constanța, iar copiii sunt la mama. Te rog, iartă-mă și încearcă să înțelegi!” – Confesiunea unei mame epuizate

„Nu mai pot, Mihai! Pur și simplu nu mai pot!” Am urlat în gând, în timp ce mâinile îmi tremurau pe volanul Daciei vechi, cu ochii încețoșați de lacrimi. Era ora 6 dimineața, iar orașul Constanța abia se trezea. Am tras pe dreapta lângă faleză și am scos telefonul. Am scris mesajul care avea să schimbe totul: „Dragă, sunt la Constanța, iar copiii sunt la mama. Te rog, iartă-mă și încearcă să înțelegi!”

Nu știu dacă a fost curaj sau disperare. Poate amândouă. Dar știu că nu mai puteam continua așa. De ani de zile, mă simțeam ca o umbră în propria viață. Mă numesc Camelia și am 36 de ani. Sunt mamă a doi copii minunați, Ilinca și Rareș, și soția lui Mihai. Sau cel puțin așa scrie pe hârtie. În realitate, eram menajera casei, bucătăreasa, șoferul de serviciu, profesorul de teme și sacul de box emoțional al tuturor.

Totul a început să se destrame încet după ce l-am născut pe Rareș. Mihai lucra mult, venea acasă obosit și mereu nemulțumit. „Ce-ai făcut azi? De ce nu e mâncarea gata? De ce urlă copiii?” Întrebări aruncate ca niște pietre. Mama lui Mihai, doamna Viorica, venea des „să mă ajute”, dar tot ce făcea era să mă critice: „Nu așa se spală rufele! Nu vezi că Ilinca e prea slabă? Rareș are nevoie de mai multă disciplină!”

Prietenii mei dispăruseră rând pe rând. Nu aveam timp nici să respir, darămite să ies la o cafea sau să citesc o carte. Mă trezeam la 5 dimineața ca să pregătesc pachetele pentru școală, să spăl vasele lăsate de cu seară și să pun hainele la uscat. Seara adormeam cu capul pe masa din bucătărie, cu lista de cumpărături neterminată și cu inima grea.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat: „Mami, tu ești fericită?” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Ce să-i răspund unui copil de opt ani? Că nu mai știu cine sunt? Că nu-mi mai amintesc ultima dată când am râs din toată inima?

Mihai nu vedea nimic. Pentru el, totul era normal. „Așa e viața, Camelia! Toți suntem obosiți. Nu te mai plânge!” Dar eu nu mă plângeam. Eu strigam după ajutor și nimeni nu mă auzea.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să-i vorbesc lui Mihai:
– Mihai, simt că nu mai pot. Am nevoie de ajutor…
El nici nu s-a uitat la mine:
– Ce vrei acum? Să-ți fac eu temele cu copiii? Să gătesc? Las’ că fac eu totul dacă tu nu ești în stare!
Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere.

A doua zi dimineață, mama mea a venit să stea cu copiii. M-a privit lung:
– Camelia, tu nu mai ești tu…
Am izbucnit:
– Mamă, nu mai pot! Simt că mă sufoc!
Ea m-a strâns în brațe:
– Du-te unde vrei tu câteva zile. Eu stau cu copiii.

Așa am ajuns aici, în Constanța, privind valurile reci ale mării și încercând să-mi adun gândurile. Telefonul sună neîncetat – Mihai, soacra mea, chiar și Ilinca. Nu răspund. Pentru prima dată după mulți ani, îmi permit să fiu doar eu.

În camera micuță de pensiune unde m-am cazat, am stat ore întregi privind tavanul. M-am întrebat: când am uitat cine sunt? Când am devenit invizibilă pentru toți cei pe care îi iubesc? Am început să scriu într-un caiet vechi – gânduri, frustrări, vise uitate.

După două zile, Mihai mi-a trimis un mesaj lung:
„Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu tine. Toată lumea are probleme. Dacă ai vrut să ne pedepsești, ai reușit.”
Am plâns din nou. Nu era vorba despre pedeapsă. Era despre supraviețuire.

Mama mi-a trimis poze cu copiii zâmbind la masă. Mi-a scris: „Suntem bine. Ai grijă de tine.”
Am ieșit pe faleză și am privit apusul peste mare. O bătrână s-a așezat lângă mine pe bancă:
– Ești bine, fată dragă?
– Nu prea…
– Știi… și eu am fugit odată de acasă. Dar m-am întors altfel.
Am zâmbit trist:
– Și dacă nu pot să mă întorc?
Ea mi-a pus mâna pe umăr:
– Poți orice dacă te regăsești pe tine.

În acele zile singură am realizat cât de mult m-am pierdut printre nevoile altora. Cât de mult am uitat să mă iubesc pe mine însămi.

Când m-am întors acasă după patru zile, copiii au alergat spre mine și m-au îmbrățișat puternic.
Ilinca mi-a șoptit:
– Mami, promit că o să te ajut mai mult!
Rareș mi-a adus un desen cu noi patru ținându-ne de mână sub un curcubeu.
Mihai era tăcut. Apoi a spus încet:
– N-am știut că e atât de greu pentru tine…
L-am privit în ochi:
– Nici eu n-am știut cât pot duce până n-am cedat.

De atunci am început să pun limite. Să cer ajutor fără rușine. Să spun „nu” când simt că nu mai pot.

Mă întreb acum: câte femei trăiesc ca mine – invizibile în propria lor casă? Oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă nimeni nu-l vede?

Voi ce ați face dacă ați ajunge la capătul puterilor? Unde trageți linia între iubire și uitarea de sine?