„Mi-e foame, mamă…” – Povestea mea despre supraviețuire și speranță într-o familie abuzivă

„Mi-e foame, mamă…” am șoptit, cu ochii în pământ, în timp ce frigul îmi mușca obrajii și burta mi se strângea de durere. Era a treia zi când nu mâncasem nimic altceva decât un colț de pâine uscată găsit pe masa din bucătărie. Mama s-a întors spre mine cu privirea aceea tăioasă pe care am învățat să o recunosc de mică. „Ți-e foame? Atunci du-te și muncește, nu sta cu mâna întinsă!” a răsunat vocea ei, iar palma care a urmat mi-a făcut urechea să țiuie minute în șir.

Mă numesc Irina și am crescut într-un apartament cu două camere dintr-un cartier mărginaș al Ploieștiului. Tata a plecat când aveam șase ani, iar mama a rămas singură cu mine și fratele meu mai mic, Vlad. De atunci, totul s-a schimbat. Mama s-a închis în ea, a început să bea și să-și verse nervii pe noi. Sărăcia ne-a devenit tovarăș de nedespărțit, iar abuzul – rutina zilnică.

În serile reci de iarnă, când caloriferele abia pâlpâiau căldură, stăteam cu Vlad sub aceeași pătură subțire, încercând să ne încălzim unul pe altul. Îl țineam strâns la piept și îi șopteam povești inventate despre lumi unde copiii nu plâng niciodată de foame. Dar el adormea mereu cu lacrimi pe obraji.

Într-o zi, la școală, doamna profesoară de română, doamna Popescu, m-a tras deoparte după oră. „Irina, ai slăbit mult… E totul bine acasă?” Am vrut să-i spun adevărul, dar m-am temut. Dacă mama afla că am vorbit? Știam ce mă așteaptă: o bătaie zdravănă și poate câteva zile fără mâncare. Așa că am zâmbit forțat și am dat din cap că da.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Mama venise acasă nervoasă, cu ochii roșii și mirosind a alcool. Vlad făcuse o greșeală la teme și eu încercasem să-l apăr. „Nu-l certa, mamă, e doar un copil!” Dar replica mea a fost întâmpinată cu o palmă peste gură. „Tu să nu-mi spui mie ce să fac! Toți sunteți niște nerecunoscători!”

După ce s-a liniștit, am mers la bucătărie să caut ceva de mâncare pentru Vlad. Am găsit doar o conservă veche de fasole și două felii de pâine mucegăită. Am curățat mucegaiul și i-am dat lui Vlad tot ce era mai bun. Eu am rămas cu resturile.

Într-o noapte, frigul era atât de pătrunzător încât nu puteam dormi. M-am ridicat din pat și m-am uitat pe geam la luminile orașului. M-am întrebat dacă undeva, într-un alt apartament, există o fată ca mine care plânge în tăcere. Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai pot suporta.

A doua zi la școală, doamna Popescu m-a chemat din nou la ea. „Irina, dacă ai nevoie de ajutor… poți avea încredere în mine.” Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am dat din cap și am fugit la baie ca să nu mă vadă nimeni plângând.

În zilele următoare, mama a început să lipsească tot mai des nopțile de acasă. Venea dimineața, obosită și irascibilă. Eu trebuia să am grijă de Vlad, să-l duc la școală și să-i fac temele. Învățasem să gătesc din orice: cartofi fierți, supă de zarzavat fără carne sau doar apă cu sare când nu aveam nimic altceva.

Într-o seară, Vlad a făcut febră mare. Nu aveam bani de medicamente și nici mama nu era acasă. Am alergat la vecina noastră, tanti Maria. Ea mi-a dat niște pastile și mi-a spus: „Irina, dacă ai nevoie de ceva… vino la mine.” Pentru prima dată după mult timp, cineva mi-a arătat bunătate.

După episodul cu febra lui Vlad, am început să mă gândesc serios la ce pot face ca să scapăm din iadul ăsta. Dar unde să mergem? Cine ne-ar primi? M-am gândit la tata, dar nu știam unde e. Mama nu vorbea niciodată despre el.

Într-o zi, după ce mama m-a lovit iar pentru că am spart un pahar din greșeală, am decis că nu mai pot continua așa. Am mers la doamna Popescu și i-am spus totul: despre foame, despre bătăi, despre nopțile petrecute în frig și frică. Ea m-a ascultat fără să mă întrerupă și apoi m-a luat în brațe.

„Irina, trebuie să chemăm Protecția Copilului. Nu e vina ta ce se întâmplă acasă.”

A doua zi au venit două doamne cu haine groase și priviri blânde. Ne-au luat pe mine și pe Vlad și ne-au dus într-un centru pentru copii abuzați. Acolo am primit haine curate, mâncare caldă și pentru prima dată după ani întregi… liniște.

Nu a fost ușor să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai sunt acasă. Mi-era dor de camera mea micuță și chiar și de mama – sau mai bine zis de mama pe care mi-o imaginam eu că ar putea fi într-o zi. Dar aici am întâlnit alți copii ca mine: Ana care fugea de un tată violent; Radu care nu-și amintea ultima dată când a mâncat pe săturate; Loredana care visa să devină medic ca să-și ajute frații.

Cu timpul am început să merg la terapie și să vorbesc despre tot ce simțeam. Am descoperit că nu sunt vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat acasă. Am început să sper din nou.

Acum sunt studentă la Facultatea de Psihologie din București și fac voluntariat la un centru pentru copii abuzați. Încerc să le fiu sprijin celor care trec prin ce am trecut eu.

Mă întreb adesea: câți copii încă mai plâng în tăcere în fiecare seară? Câți dintre ei au curajul să ceară ajutor? Și dacă povestea mea poate ajuta măcar un copil să nu mai sufere singur… atunci tot chinul meu n-a fost în zadar.