Între patru pereți: Când familia devine o capcană

— Nu te grăbi să răspunzi, dar gândește-te bine, Irina. Nu ai nimic de pierdut, doar de câștigat, a spus soacra mea, Valeria, cu vocea ei calmă, dar tăioasă ca lama unui cuțit. Stătea pe canapeaua mea, cu mâinile împreunate în poală, privindu-mă fix, de parcă ar fi vrut să mă hipnotizeze. Vlad, soțul meu, se foia lângă mine, evitând să mă privească în ochi.

Era o seară de martie, friguroasă și umedă. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare și a neliniște. Propunerea Valeriei era simplă doar la suprafață: să facem schimb de apartamente — eu să mă mut în garsoniera ei veche din cartierul mărginaș, iar ea să vină aici, în apartamentul meu cu două camere, pe care îl primisem de la părinții mei înainte să moară. Dar condiția era clară: să-i cedez apartamentul pe numele ei.

— Nu înțeleg de ce trebuie să fie pe numele dumneavoastră, am întrebat încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Valeria a zâmbit strâmb:
— E mai sigur așa pentru toată lumea. Tu oricum ești tânără, ai timp să-ți faci rost de altceva. Eu am nevoie de liniște la bătrânețe.

Vlad a tușit stins:
— Mamă, poate că… poate că ar trebui să mai discutăm…

— Nu e nimic de discutat! a tăiat-o Valeria. Irina trebuie să decidă dacă vrea liniște în familie sau nu.

M-am simțit ca într-o menghină. Apartamentul era singura mea siguranță. Vlad avea un serviciu instabil — ba lucra la firmă de pază, ba era șomer. Eu predam limba română la un liceu din oraș și abia ne ajungeau banii de la o lună la alta. Valeria nu ne ajutase niciodată cu nimic concret, dar acum voia totul.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Vlad s-a întors cu spatele la mine și a adormit repede, ca și cum nu-l privea direct. M-am ridicat din pat și am stat pe marginea ferestrei privind luminile orașului. M-am întrebat: dacă accept, ce garanție am că nu voi rămâne pe drumuri? Dacă refuz, va reuși Valeria să-l întoarcă pe Vlad împotriva mea?

A doua zi la școală am fost absentă cu gândul. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte la pauză:
— Ce-ai pățit? Pari că ai văzut o fantomă.

I-am povestit totul printre lacrimi. Mirela m-a privit lung:
— Sfatul meu? Nu ceda nimic pe numele altcuiva. Am văzut prea multe femei rămase pe drumuri din cauza „familiei”.

Seara următoare Valeria a venit din nou. De data asta cu acte pregătite.
— Uite aici contractul de donație. E simplu. Semnezi și gata.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Nu pot semna nimic fără să mă consult cu cineva.

Valeria a ridicat tonul:
— Ce ai de consultat? Nu ai încredere în noi?

Vlad s-a ridicat brusc:
— Mamă! Las-o în pace!

Pentru prima dată l-am văzut pe Vlad nervos cu adevărat. Dar Valeria nu s-a lăsat:
— Dacă nu vrei liniște în casă, să nu zici că nu te-am avertizat!

După ce a plecat, Vlad s-a prăbușit pe canapea.
— Îmi pare rău… N-am știut că o să ajungem aici.

— Vlad, tu ce vrei? Am nevoie să știu că suntem o echipă.

A ezitat:
— E mama… Dar tu ești soția mea. N-ar trebui să te forțeze nimeni la nimic.

În zilele următoare tensiunea a crescut. Valeria suna zilnic, amenința voalat că va spune rudelor că sunt egoistă și nerecunoscătoare. La școală abia mai puteam preda. Într-o zi am primit un mesaj anonim: „Ai grijă cui dai casa!”

Am început să mă tem pentru siguranța mea. Am vorbit cu un avocat — mi-a spus clar: „Nu semna nimic fără consimțământ informat și fără garanții legale.”

Într-o seară Vlad a venit acasă abătut:
— Mama a spus că dacă nu-i dai apartamentul, nu mai vrea să audă de mine.

L-am privit în ochi:
— Și tu ce alegi?

A tăcut mult timp.
— Nu știu… E mama mea… Dar nu vreau să te pierd nici pe tine.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una a datoriei față de familie și una a dreptului meu la siguranță și respect.

Într-o duminică dimineață am decis: nu voi ceda apartamentul. Am chemat-o pe Valeria la o discuție finală.
— Îmi pare rău, dar nu pot semna nimic. Apartamentul e tot ce am de la părinții mei. Nu pot renunța la el.

Valeria s-a ridicat brusc:
— Atunci să nu mai calci la mine!

A plecat trântind ușa. Vlad m-a luat în brațe fără cuvinte. Știam că relația noastră va fi pusă la încercare, dar pentru prima dată m-am simțit liberă.

Acum stau pe canapea și privesc pereții casei mele — singura mea ancoră într-o lume nesigură. Oare cât valorează liniștea sufletului când familia devine cel mai mare risc? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?