„Ai o lună să pleci din casa mea!” – Povestea unei vieți la răscruce

„Ai o lună să pleci din casa mea!” – cuvintele Elenei, soacra mea, au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, tapetată cu flori decolorate. Era seară, iar lumina slabă a lămpii tremura pe chipul ei încruntat. Radu, soțul meu, stătea cu ochii în podea, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. „Nu ești pregătită să fii soție pentru fiul meu. Nu așa am crescut eu un bărbat!”

Am rămas fără glas. Mă uitam la Radu, așteptând să spună ceva, orice. Să mă apere, să mă ia de mână, să-i spună mamei lui că suntem o familie și că nu poate decide ea pentru noi. Dar el doar a oftat și a dat din cap încet, ca și cum ar fi acceptat o pedeapsă meritată.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am perpelit pe canapeaua îngustă din camera de oaspeți, ascultând pașii Elenei pe hol și șoaptele ei cu vecina de la doi. „Nu e fată de casă. Nu știe să gătească sarmale, nu știe să spele rufele ca lumea…”

M-am întrebat unde am greșit. Am crescut într-o familie simplă din Buzău, unde mama și tata au muncit toată viața ca să ne țină pe mine și pe sora mea la școală. Nu am avut niciodată pretenții de la viață, dar am visat mereu la o familie unită, la dragoste și respect. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, am crezut că am găsit tot ce-mi doream.

Dar realitatea m-a lovit ca un val rece. După nuntă, Elena ne-a primit în apartamentul ei din București cu zâmbete false și promisiuni de ajutor. În fiecare zi însă, găsea motive să mă critice: ba că nu pun destulă sare în ciorbă, ba că nu calc cămășile lui Radu destul de bine. Încercam să-i fac pe plac, dar orice aș fi făcut era greșit.

Într-o dimineață, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei: „Nu știu ce-a văzut Radu la fata asta. E frumoasă, dar nu-i de nevastă.” Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Când i-am spus lui Radu ce am auzit, a ridicat din umeri: „Așa e mama… Las-o, o să se obișnuiască.”

Dar nu s-a obișnuit. Și nici eu.

Ultima picătură a fost într-o duminică, când am uitat să cumpăr pâine pentru masă. Elena a izbucnit: „Nu pot să cred! Nici pâine nu ești în stare să aduci! Cum vrei să ai grijă de un bărbat?” Atunci mi-a spus că avem o lună să ne găsim alt loc.

Am plâns zile întregi. M-am simțit mică, inutilă și trădată. Radu era tot mai absent, prins între mine și mama lui. Îl vedeam cum se frământă, dar nu avea curajul să-i spună Elenei că nu are dreptul să decidă pentru noi.

Am început să caut chirie pe ascuns. Salariul meu de la biroul de traduceri abia îmi ajungea pentru cheltuieli personale. Radu lucra ca programator, dar mare parte din bani îi dădea mamei lui pentru întreținere și facturi. Când i-am spus că trebuie să ne mutăm urgent, a oftat din nou: „Nu știu dacă e momentul… Mama e bolnavă cu inima.”

Am simțit că mă sufoc. Într-o seară, după ce Elena a adormit, l-am tras pe Radu deoparte:
– Radu, nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! Ori plecăm împreună, ori plec singură.
El s-a uitat la mine lung, cu ochii umezi:
– Nu pot s-o las singură… E mama…
– Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?
A tăcut.

În ziua în care am făcut bagajele, Elena stătea în ușă cu brațele încrucișate:
– Să nu uiți că tu ai stricat totul! Dacă ai fi fost altfel…
Am vrut să-i răspund, dar nu am avut putere. Am ieșit pe scări cu valiza în mână și lacrimile curgându-mi pe obraji.

Am stat câteva zile la o prietenă din facultate, Irina. Ea m-a ascultat fără să mă judece:
– Nu e vina ta! În familia aia nimeni nu iese din cuvântul Elenei. Poate e timpul să-ți vezi de tine.

Mi-am găsit o garsonieră micuță într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Primele nopți au fost grele – liniștea era apăsătoare și mă simțeam pierdută fără Radu. Îmi lipsea zâmbetul lui timid dimineața și felul în care îmi ținea mâna când mergeam prin parc.

Radu m-a sunat după două săptămâni:
– Mi-e dor de tine… Mama nu vorbește cu mine deloc.
– Și tu ce vrei?
A tăcut din nou.

Au trecut luni în care am încercat să mă regăsesc. Am început un curs de fotografie – visul meu din liceu – și am cunoscut oameni noi care m-au făcut să văd viața altfel. Am realizat că merit mai mult decât firimiturile de afecțiune pe care le primeam acasă la Elena.

Radu a venit într-o zi la mine cu o pungă de portocale:
– Vreau să încercăm din nou… Fără mama.
L-am privit lung:
– Ești sigur? Poți să-ți asumi asta?
A dat din cap hotărât:
– Da. Am vorbit cu ea. Nu mai vreau să trăiesc după regulile altcuiva.

Ne-am mutat împreună în garsoniera mea și am început totul de la zero. A fost greu – uneori ne certam din nimicuri, alteori plângeam amândoi de dorul unei familii normale. Dar am învățat să fim o echipă.

Elena nu ne-a iertat niciodată complet. Ne vizitează rar și mereu găsește ceva de criticat. Dar acum știu cine sunt și ce vreau.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi renunță la vise sau la demnitate doar ca să fie pe placul altora? Oare chiar trebuie să alegem între familie și fericirea noastră?