Între două iubiri: Când trebuie să alegi între mamă și soție

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să intru în casă și să simt că nu e a mea! — glasul Irinei tremura, iar ochii îi erau roșii de la plâns. Stătea în hol, cu geanta atârnată pe umăr, încălțată, de parcă ar fi vrut să fugă. Mama, în bucătărie, trântea ușile dulapurilor cu o furie mută. Mirosea a ciorbă de perișoare și a reproșuri nespuse.

M-am uitat la Irina, apoi la mama. Îmi simțeam inima ca o piatră grea în piept. De luni de zile, casa noastră devenise un câmp de luptă. Mama se mutase la noi după ce tata murise. La început, am crezut că va fi temporar, că va găsi puterea să-și revină. Dar timpul trecea și ea nu dădea semne că ar vrea să plece. Ba dimpotrivă: își făcuse un cuib în sufragerie, își adusese mileurile, bibelourile și obiceiurile.

Irina încercase să fie răbdătoare. O vreme chiar au râs împreună la cafea, au gătit sarmale cot la cot. Dar apoi au început să apară scântei: mama critica felul în care Irina spăla vasele, cum își creștea băiatul, cum își aranja hainele în dulap. „Pe vremea mea nu se făcea așa!”, „Nu vezi că nu-i bine?”, „Lasă-mă pe mine, tu nu știi!” — replici care se repetau zilnic.

Într-o seară, când am ajuns acasă târziu de la serviciu, le-am găsit certându-se pe tema unei simple ciorbe. Mama îi spusese Irinei că nu știe să gătească „ca lumea”, iar Irina izbucnise: „Nu mai suport să fiu tratată ca o servitoare în propria mea casă!”

Am încercat să le împac. Am vorbit cu mama: „Te rog, încearcă să fii mai blândă cu Irina.” Ea mi-a răspuns cu ochii plini de lacrimi: „Tu nu vezi că mă alungi? După tot ce am făcut pentru tine…”

Irina mă privea cu disperare: „Vlad, nu mai pot! Ori eu, ori ea!”

Noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat prin casă ca un strigoi. Amintirile din copilărie mă bântuiau: mama care mă ținea de mână la grădiniță, mama care lucra două schimburi ca să nu-mi lipsească nimic… Cum aș putea s-o rănesc? Dar Irina era femeia pe care o iubeam, mama copilului meu. Nu era drept să trăiască mereu cu frica unui reproș sau a unei priviri acuzatoare.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând cafea. M-a privit lung.
— Ce ai de gând să faci?

Mi-am adunat curajul:
— Mamă… trebuie să vorbim. Nu mai merge așa. Trebuie să-ți găsești un loc al tău. Nu poți rămâne aici la nesfârșit.

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:
— Deci mă dai afară? După ce ți-am dat totul? Pentru o femeie care nici măcar nu știe să-ți calce cămășile?

M-am simțit mic, vinovat, dar am rămas ferm:
— Nu te dau afară. Te rog doar să ne lași spațiu. Să fim o familie.

A plâns mult atunci. A făcut bagajele încet, cu gesturi greoaie. Irina a stat în dormitor, ascultând totul cu ușa întredeschisă. Când mama a ieșit pe ușă, mi-a întins cheile apartamentului cu mâna tremurândă:
— Să nu uiți niciodată cine te-a crescut!

Am rămas în prag, cu cheile reci în palmă și lacrimile curgându-mi pe obraji. Irina m-a îmbrățișat strâns, dar între noi plutea o tăcere grea.

Au trecut luni de atunci. Mama s-a mutat la sora ei din Ploiești și vorbim rar la telefon. Încerc să-i explic că nu am vrut să o rănesc, dar simt mereu un zid între noi. Irina e mai liniștită acum, dar uneori o surprind uitându-se la mine cu teamă: „Nu cumva într-o zi vei alege din nou pe altcineva?”

Mă întreb adesea dacă am făcut ceea ce trebuia. Poate puteam găsi o altă soluție? Poate am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.

Oare chiar poți fi un fiu bun și un soț bun în același timp? Sau viața ne obligă uneori să alegem între două iubiri care ne definesc? Voi ce ați fi făcut în locul meu?