Cu două suflete mici și o valiză: Fuga mea din iadul domestic

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — am șoptit, tremurând, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în fața copiilor. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru din cartierul Militari domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de respirațiile sacadate ale lui Vlad și Mara, copiii mei. Pe hol, se auzea cum soțul meu, Radu, trântea ușa de la baie. Mirosea a alcool și a furie. Știam ce urmează. Știam că nu mai am timp.

Mi-am strâns copiii la piept, le-am pus gecile peste pijamale și am îndesat în valiză câteva haine, carnetele de sănătate și două jucării. — Mami, unde mergem? — a întrebat Mara, privind speriată spre ușă. — La bunica? — Nu, iubita mea. Mergem undeva unde o să fie liniște. Unde nu o să ne mai doară nimic.

Am ieșit pe scări fără să privesc înapoi. Fiecare pas era ca o eliberare și o condamnare în același timp. Nu aveam niciun plan. Mama îmi spusese de atâtea ori: „Tu ți-ai ales bărbatul, tu rabzi!” iar tata nici nu voia să audă de „rușinea” divorțului. Prietenele mele dispăruseră una câte una, speriate de scandalurile lui Radu sau poate doar obosite să mă vadă mereu cu ochii umflați.

Am ajuns la gară și am stat pe o bancă, încercând să-mi adun gândurile. Copiii adormiseră pe genunchii mei. Am sunat-o pe sora mea, Cristina. — Te rog, lasă-mă să stau la tine câteva zile! — Nu pot, Ilinca… Știi cum e soțul meu. Și copiii… Nu vreau probleme. Îmi pare rău… — mi-a închis telefonul înainte să apuc să spun altceva.

Am plâns în tăcere, simțind cum frigul îmi intră în oase. În acea noapte am dormit pe o bancă din gară, cu valiza sub cap și copiii strânși la piept. Dimineața am mers la un centru de primire pentru victimele violenței domestice. Acolo am întâlnit-o pe doamna Mariana, o femeie cu ochii blânzi care mi-a spus: — Nu ești singură. Ai făcut un pas uriaș. O să fie greu, dar nu imposibil.

Au urmat luni de coșmar: stat la coadă pentru ajutoare sociale, umilința privirilor celor care știau că „am fugit de-acasă”, încercări disperate de a găsi un loc de muncă decent cu doi copii mici după mine. Într-o zi, la supermarket, l-am întâlnit pe Radu. M-a privit cu dispreț: — Uite unde ai ajuns! O să te rogi de mine să te primesc înapoi! Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar Mara mi-a strâns mâna și mi-a șoptit: — Nu-l asculta, mami.

Când am reușit să găsesc un job ca femeie de serviciu la o școală din cartierul Rahova, am simțit că am câștigat la loterie. Nu era mult, dar era începutul independenței mele. Copiii mergeau la grădiniță și școală cu haine second-hand și pachețel cu pâine și margarină, dar erau în siguranță.

Familia mea nu m-a vizitat niciodată. Mama îmi trimitea uneori mesaje scurte: „Te descurci?” sau „Ai nevoie de bani?” dar niciodată nu a venit să vadă unde locuim sau cum trăim. Tata nu mi-a vorbit ani întregi. La un moment dat, am aflat că le spusese vecinilor că sunt „plecată la muncă în străinătate”, ca să nu-i fie rușine.

Într-o seară, Mara a venit acasă plângând: — Colegii râd de mine că n-am tată și că tu cureți pe jos la școală… De ce nu putem fi ca ceilalți? Am simțit că mă prăbușesc. Am luat-o în brațe și i-am spus: — Pentru că noi suntem curajoase. Pentru că nu trebuie să stăm acolo unde ne doare doar ca să le fie altora bine.

Au trecut ani până când am reușit să ne mutăm într-o garsonieră mică, dar a noastră. Vlad a început să joace fotbal la clubul școlii, iar Mara a luat premiul întâi la desen. Eu am avansat la școală și am devenit îngrijitoare principală. Încet-încet, am început să simt că merit mai mult decât frică și rușine.

Dar rana respingerii familiei mele nu s-a vindecat niciodată complet. La fiecare Crăciun mă uitam la telefon sperând că mama va suna să ne invite acasă. Niciodată nu s-a întâmplat asta.

Într-o zi, după ce Vlad a câștigat un meci important și toți părinții erau acolo să-și felicite copiii, m-am simțit din nou singură printre oameni. O altă mamă m-a întrebat: — Dar tatăl copiilor? Nu vine niciodată? Am zâmbit amar: — Nu mai face parte din viața noastră.

Sunt mândră de drumul meu, dar uneori mă întreb: câte femei rămân captive din cauza fricii sau a rușinii? Câte dintre noi au curajul să fugă cu o valiză și doi copii în miez de noapte? Și dacă n-ar fi existat doamna Mariana sau centrul acela mic… ce s-ar fi ales de noi?

Poate că povestea mea îi va da curaj cuiva să plece atunci când doare prea tare. Sau poate va face pe cineva să se uite mai atent la femeia care stă tăcută la coadă cu doi copii agățați de fusta ei.

Uneori mă întreb: oare cât valorează libertatea când prețul ei e singurătatea? Și dacă ați fi fost în locul meu… ați fi avut curajul să fugiți?