Factura pentru iubire: Când căsnicia devine o balanță de plăți

— Adina, ai douăzeci de minute să te hotărăști dacă vrei să mai rămâi sau nu. Am obosit să trag doar eu la căruța asta, mi-a spus Radu, cu vocea tăioasă, în timp ce arunca pe masă o hârtie printată. Pe foaie, cu litere mari și reci, scria: FACTURĂ PENTRU ANII DE CĂSNICIE.

Am rămas împietrită. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de regret sau de glumă. Nimic. Doar oboseală și un soi de dispreț pe care nu-l mai văzusem până atunci.

— Ce-i asta, Radu? am întrebat, cu vocea stinsă.

— E tot ce am investit în noi. Timp, bani, răbdare. Și uite ce am primit la schimb: reproșuri, tăceri și un frig care mă îngheață în fiecare seară.

Nu știam dacă să râd sau să plâng. În mintea mea se derulau ca într-un film toate momentele în care am crezut că suntem fericiți: vacanța la Sinaia când ne-am pierdut pe munte și am râs ore întregi, serile când dansam în bucătărie după ce copiii adormeau, diminețile leneșe de duminică. Unde s-au dus toate astea?

Am luat factura în mâini. Era detaliată până la absurd: „Rate la apartament – 7 ani”, „Cadouri de Crăciun – 12 ani”, „Vacanțe – 9 ani”, „Reparații mașină – 4 ani”, „Terapie de cuplu – 2 ani”. La final, totalul era subliniat cu roșu: 137.500 lei.

— Și ce vrei să fac cu asta? am întrebat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Să știi cât valorezi pentru mine. Să știi cât ai luat și cât ai dat. Poate așa înțelegi de ce nu mai pot.

În acea clipă, am simțit că totul s-a terminat. Nu era vorba doar despre bani. Era vorba despre faptul că dragostea noastră ajunsese să fie contabilizată, măsurată, pusă pe hârtie ca o datorie de plătit.

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocul nostru vechi din cartierul Titan părea mai tăcut ca niciodată. De undeva, de la etajul trei, se auzea o ceartă stinsă între doi bătrâni. M-am întrebat dacă și ei au ajuns vreodată să-și factureze iubirea.

Când m-am întors în sufragerie, Radu stătea pe canapea cu privirea în gol. Lângă el, factura rămăsese ca o sentință.

— Radu, tu chiar crezi că tot ce am trăit împreună se poate pune într-o balanță? Că fiecare gest, fiecare sacrificiu are un preț?

— Nu mai pot altfel, Adina. M-ai trădat prea mult timp cu indiferența ta. Știi bine că nu e vorba doar de bani.

Am simțit cum mă prăbușesc din nou. Da, îl trădasem. Nu cu alt bărbat, ci cu tăcerile mele, cu distanța pe care o pusesem între noi după ce mama a murit și nu am mai găsit puterea să fiu prezentă în viața noastră. Dar nici el nu fusese acolo pentru mine atunci când aveam cea mai mare nevoie.

— Știi ce doare cel mai tare? Că nici măcar nu ai încercat să mă înțelegi… Ai preferat să numeri banii decât să numeri lacrimile mele.

Radu a oftat adânc.

— Poate că ai dreptate. Poate că am greșit amândoi. Dar nu mai știu cum să reparăm ceva ce pare deja mort.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la copiii noștri, la Ana și Vlad, care dormeau liniștiți în camera lor fără să știe că lumea lor urma să se schimbe pentru totdeauna. M-am gândit la părinții mei, la cum s-au certat toată viața dar n-au renunțat niciodată unul la altul. Oare greșeala noastră a fost că am vrut prea mult să fim fericiți?

A doua zi dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la Radu:

„Adina,
Nu știu dacă factura asta a fost un gest disperat sau doar modul meu prostesc de a-ți arăta cât sufăr. Nu vreau banii tăi. Vreau doar să știu dacă mai există ceva între noi care merită salvat.”

Am plâns citind rândurile lui. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate mai există speranță. Dar rana era adâncă și nu știam dacă va mai putea fi vindecată vreodată.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului nostru sau poate doar un nou început. Am decis să mergem împreună la terapie de cuplu încă o dată, pentru copii și pentru noi. Dar ceva s-a schimbat iremediabil: nu mai puteam privi dragostea ca pe ceva de la sine înțeles.

Acum, după doi ani de la acea noapte, încă mă întreb: câte compromisuri merită făcute pentru a salva o familie? Și când devine iubirea doar o datorie trecută pe hârtie?