Când copiii altora devin grija ta: Mărturia unei mătuși din România

— Ioana, nu mai fi așa de sensibilă! Sunt copii, se joacă! a ridicat vocea soacra mea, doamna Maria, în timp ce încercam să-mi liniștesc fetița care plângea în brațele mele. Ema avea obrazul roșu de la palma primită de la Vlad, băiatul Ramonei. În sufragerie se auzea râsul zgomotos al celorlalți adulți, iar eu simțeam cum mă sufoc între pereții acelei case care nu mai era demult a mea.

M-am uitat la soțul meu, Radu, căutând sprijin. El a evitat privirea mea și s-a scuzat: — Lasă, Ioana, nu face din țânțar armăsar. Vlad e doar puțin mai energic.

Dar eu știam că nu era prima dată. De fiecare dată când Ramona venea cu cei doi copii ai ei, Vlad și Irina, casa noastră se transforma într-un câmp de bătălie. Jucăriile Emei erau aruncate peste tot, păpușile ei preferate ajungeau fără cap sau cu hainele rupte, iar Ema era mereu ținta glumelor răutăcioase. — Ești prea mică să te joci cu noi! — îi striga Irina, în timp ce Vlad îi smulgea jucăria din mână.

Am încercat să vorbesc cu Ramona. Într-o după-amiază, când copiii se jucau în curte, am tras-o deoparte. — Ramona, te rog, încearcă să-i explici lui Vlad să nu mai fie atât de agresiv cu Ema. Ea suferă și nu mi se pare corect.

Ramona a ridicat din umeri și a zâmbit ironic: — Ioana, copiii mei sunt obișnuiți cu joaca mai dură. Poate ar trebui să o înveți pe Ema să fie mai tare. Lumea nu e un loc blând.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Oare chiar greșeam eu? Oare eram prea protectoare? Dar când am văzut-o pe Ema ascunzându-se sub masă la fiecare vizită a verilor ei, am știut că nu pot să tac.

Seara, după ce toți au plecat, am găsit-o pe Ema plângând în camera ei. — Mami, de ce nu mă apără nimeni? De ce trebuie să vină mereu Vlad și Irina dacă nu mă plac?

Nu am avut răspuns. M-am simțit neputincioasă și furioasă pe toți: pe Radu că nu mă susține, pe Ramona că nu-și educă copiii, pe soacra mea care minimaliza totul și chiar pe mine că nu am curajul să spun lucrurilor pe nume.

Zilele treceau și tensiunea creștea. De fiecare dată când primeam mesaj de la Ramona: „Venim duminică la voi”, simțeam un nod în gât. Îmi venea să inventez scuze, dar Radu insista: — Sunt familia mea! Nu putem rupe legătura pentru niște prostii de copii.

Într-o zi, după o vizită mai tumultuoasă ca oricând — Vlad a spart o vază moștenire de la bunica mea și Irina i-a tuns păpușa preferată Emei — am cedat. Am ridicat vocea la Radu:

— Nu mai pot! Nu vreau ca Ema să crească în frică! Dacă tu nu vezi problema, atunci poate că ar trebui să ne gândim serios la ce fel de familie vrem să fim!

Radu s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trăznit. — Exagerezi! O să treacă… Copiii cresc, se schimbă.

— Dar dacă nu se schimbă? Dacă Ema rămâne cu traume? Cine răspunde pentru asta?

Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu o prietenă psiholog, Anca. Ea mi-a spus clar: — Ioana, ești responsabilă în primul rând pentru binele copilului tău. Nu ești obligată să tolerezi comportamente toxice doar pentru că vin din familie.

A doua zi am luat o decizie grea. Am scris un mesaj lung Ramonei:

„Ramona, te rog să mă înțelegi: Ema suferă după fiecare vizită. Nu mai pot accepta ca ea să fie tratată urât în propria casă. Dacă vrei să veniți la noi, am nevoie ca tu să fii atentă la comportamentul copiilor tăi. Altfel, va trebui să ne vedem în altă parte.”

Răspunsul a venit rapid și rece: „Nu-mi dau lecții despre cum îmi cresc copiii! Dacă Ema e atât de sensibilă, problema e la voi.”

A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare în familie. Soacra mea m-a sunat indignată: — Cum poți să-ți întorci spatele familiei? Ce fel de mamă ești dacă nu poți face față unor copii?

Radu s-a retras și mai mult în el însuși. Searile erau reci și pline de reproșuri nespuse. Dar Ema a început să zâmbească din nou. S-a jucat liniștită cu păpușile ei și mi-a spus într-o seară: — Mami, îmi place când suntem doar noi două.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată. Dar când îmi privesc copilul liniștit, știu că am ales corect.

Poate că familia nu înseamnă mereu sacrificiu fără limite. Poate că uneori trebuie să spui „ajunge” ca să-ți protejezi copilul și pe tine însăți.

Oare câte mame trec prin asta și tac? Oare câți dintre noi aleg liniștea copilului lor în locul aparențelor? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?