Între două lumi: Povestea mea despre lupta cu regulile soacrei și tăcerea soțului

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am strigat în șoaptă, cu mâinile tremurând pe marginea chiuvetei, în timp ce privirea mi se oprea pe prosopul roz cu dantelă, atârnat la loc de cinste în baie. Prosopul acela era semnul clar că mama lui Vlad fusese din nou aici, în casa noastră, fără să mă anunțe, fără să ceară voie. M-am uitat la Vlad, care stătea pe marginea patului, cu ochii în telefon, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Ce s-a întâmplat acum? a întrebat el, fără să ridice privirea.

— Mama ta a fost aici. Iar. Și iar a mutat lucrurile prin bucătărie. Și iar a pus prosopul ei în baie. Nu vezi că nu mai e casa noastră? E casa ei!

Vlad a oftat adânc, ca și cum i-aș fi cerut să mute munții din loc.

— E mama, Maria. Vrea doar să ne ajute. Nu face nimic rău.

Am simțit cum mi se strânge inima. De câte ori îi spuneam ce simt, răspunsul era același: „E mama”. Dar eu? Eu cine sunt? De ce nu contează ce simt eu?

M-am dus în bucătărie și am găsit borcanul cu zahăr mutat pe alt raft. Tava de prăjituri era spălată și pusă invers. Mirosea a lavandă – parfumul ei preferat. Am simțit că nu mai am aer. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din București. Oare câte femei ca mine stau acum pe balcon și se întreabă dacă mai au vreo putere asupra propriei vieți?

Prima dată când am simțit că nu mai sunt stăpână pe casa mea a fost la două săptămâni după nuntă. Mama lui Vlad a venit cu o sacoșă de cumpărături și a început să reorganizeze totul: „Așa e mai practic, Maria, crede-mă”. Atunci am zâmbit politicos. Acum, după trei ani, zâmbetul mi-a dispărut.

Seara, când Vlad s-a întors de la serviciu, am încercat din nou să vorbesc cu el.

— Vlad, te rog… Nu mai pot trăi așa. Simt că nu mai am loc în propria casă.

El s-a uitat la mine cu oboseală.

— Maria, nu vreau scandaluri. Mama doar vrea să ne ajute. Tu mereu vezi probleme unde nu sunt.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt nebună pentru că simțeam ceva. Am mers la mama mea într-o seară și i-am povestit totul. Ea m-a privit cu ochii ei blânzi, dar obosiți de viață.

— Dragă mea, așa sunt bărbații la noi… Întotdeauna mama lor e pe primul loc. Trebuie să ai răbdare.

Dar câtă răbdare? Cât să mă anulez pe mine pentru liniștea tuturor?

Într-o zi de duminică, când soacra mea a venit iar pe nepusă masă cu plăcinte calde și un zâmbet larg, am încercat să-i spun politicos:

— Mulțumesc pentru plăcinte, dar data viitoare vă rog să mă anunțați înainte să veniți.

Ea m-a privit lung, cu un zâmbet fals:

— Vai, Maria, dar suntem familie! Nu trebuie să bat la ușă la casa copilului meu!

Vlad s-a uitat la mine ca și cum eu eram problema.

În acea seară am avut prima ceartă adevărată cu el.

— Dacă nu-ți convine mama mea, poți pleca! a urlat el.

M-am blocat. Am simțit că tot universul meu se prăbușește. Cum ajunsesem aici? Eu, care visam la o familie unită, la o casă caldă…

Au urmat zile de tăcere grea. Mergeam la serviciu ca un robot, mă întorceam acasă și găseam mereu câte un semn al soacrei mele: o vază mutată, o pungă de cumpărături lăsată pe masă, o notiță lipită pe frigider: „Să nu uiți să pui sare la ciorbă!”

Într-o seară am stat pe întuneric în bucătărie și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez eu. Poate chiar sunt prea sensibilă… Dar apoi mi-am amintit cine eram înainte de Vlad: o femeie independentă, cu vise și planuri proprii.

Am început să citesc pe internet povești ale altor femei care treceau prin același lucru. Unele spuneau că au divorțat. Altele că au acceptat situația pentru copii. Eu nu aveam copii încă. M-am întrebat dacă vreau să aduc un copil într-o astfel de atmosferă.

Într-o zi am decis să merg la un psiholog. I-am povestit totul: despre soacra care nu respecta limitele, despre Vlad care nu mă apăra niciodată, despre sentimentul de sufocare.

— Maria, ai dreptul la spațiul tău. Ai dreptul să fii respectată în propria casă. Ce te oprește să pui limite clare?

— Frica… Frica să nu-l pierd pe Vlad. Frica de gura lumii. Frica de singurătate.

Psihologul m-a privit blând:

— Dar frica de a te pierde pe tine însăți?

Am plecat de acolo cu inima grea dar hotărâtă să încerc încă o dată.

În următoarea duminică, când soacra mea a venit iar fără să anunțe, am deschis ușa și i-am spus calm:

— Vreau să vă rog ceva important: vă rog să mă anunțați înainte să veniți. Am nevoie de intimitate în casa mea.

A rămas șocată. Vlad s-a supărat din nou. Dar pentru prima dată în trei ani am simțit că respir.

Nu știu ce va urma. Poate Vlad va înțelege într-o zi sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu mai pot trăi anulându-mă pentru liniștea altora.

Oare câte femei ca mine trăiesc între două lumi? Cât putem îndura până să spunem „ajunge”?