Umbra unei prietenii: Când ajutorul devine povară

— Ioana, te rog, doar două ore! Nu am cu cine să-l las pe Vlad, trebuie să ajung la interviul ăsta. Știi că nu am pe nimeni altcineva!

Vocea Mirelei răsună disperată pe holul blocului, iar Vlad, băiețelul ei de patru ani, se agață de piciorul meu cu ochii mari și umezi. Mă uit la ceas: e deja a treia oară săptămâna asta. Simt cum mi se strânge stomacul. În spatele ușii mele, masa e plină de hârtii de la serviciu, iar mama m-a sunat deja de două ori să mă întrebe dacă vin la ea în weekend. Dar Mirela nu vede nimic din toate astea. Pentru ea, eu sunt mereu acolo.

— Mirela, nu știu… Am și eu treabă azi, chiar nu pot…

— Te rog! Doar azi! Promit că nu te mai deranjez o vreme.

Îmi mușc buza. Știu că nu va fi doar azi. Știu că promisiunea ei e doar o iluzie. Dar cum să refuz un copil? Cum să refuz o femeie care a trecut printr-un divorț urât și care nu are niciun sprijin aici, în București?

Îl iau pe Vlad de mână și intrăm în apartament. Mirela dispare pe scări înainte să apuc să mai spun ceva. Vlad se uită la mine cu ochii lui mari și începe să-mi povestească despre mașinuțele lui. Îl ascult absentă, gândindu-mă la tot ce am de făcut. Mă simt vinovată că mă deranjează situația asta, dar nu pot să nu mă întreb: când am devenit dădaca cartierului?

Seara, după ce Mirela vine să-l ia pe Vlad și pleacă grăbită, mă prăbușesc pe canapea. Telefonul sună din nou — mama.

— Ioana, iar ai rămas cu copilul Mirelei? Tu când mai ai timp pentru tine?

— Lasă, mamă, că nu-i mare lucru…

— Nu-i mare lucru azi, nu-i mare lucru mâine… Dar tu? Tu unde ești în toată povestea asta?

Tac. Mama are dreptate. Dar cum să-i explic Mirelei că nu mai pot? Că am și eu limitele mele? Că nu sunt responsabilă pentru viața ei?

A doua zi dimineață, la lift, mă întâlnesc cu vecina de la trei, doamna Stanciu.

— Ioana dragă, iar ai stat cu Vlad ieri? Fata asta profită de bunătatea ta! Să nu ajungi ca mine, să zici „da” la toți și să te trezești singură când ai nevoie de ajutor!

Zâmbesc forțat și dau din cap. Cuvintele ei mă urmăresc toată ziua la birou. La prânz, primesc un mesaj de la Mirela: „Poți să-l iei pe Vlad și azi? Te rog mult!”

Simt cum mi se face rău. Îmi vine să țip. Să-i spun că nu mai pot! Că vreau să fiu doar vecina ei, nu bona copilului ei! Dar de fiecare dată când încerc să-mi găsesc curajul, mă gândesc la privirea ei tristă și la Vlad care mă strigă „tanti Ioana”.

Seara, când ajung acasă, Mirela mă așteaptă pe palier.

— Ioana, știu că te-am tot rugat în ultima vreme… Dar chiar nu am pe nimeni altcineva. Dacă nu mă ajuți tu, pierd jobul ăsta. Și atunci ce fac?

Mă uit la ea. E obosită, cearcănele îi brăzdează fața tânără. Dar eu? Eu cine mă vede?

— Mirela… trebuie să vorbim.

Ea se uită speriată la mine.

— Ce s-a întâmplat? E ceva cu Vlad?

— Nu… Nu e vorba de Vlad. E vorba de mine. Nu mai pot. Am și eu viața mea, serviciul meu… Nu pot fi mereu aici pentru tine. Îmi pare rău.

Mirela tace o clipă. Apoi vocea i se frânge:

— Deci mă lași baltă? După tot ce am trecut?

Simt cum mi se strânge inima.

— Nu te las baltă… Dar trebuie să înțelegi că nu pot fi mereu soluția ta. Poate ar trebui să cauți o bonă sau să vorbești cu cineva din familie…

— N-am bani de bonă! Și familia mea e la Bacău! Tu erai singura mea speranță!

Îmi vine să plâng. Mă simt vinovată și totodată furioasă.

— Îmi pare rău… Chiar îmi pare rău…

Mirela pleacă fără să mai spună nimic. Ușa liftului se închide între noi ca o sentință.

În noaptea aceea nu dorm aproape deloc. Mă gândesc la Vlad, la Mirela, la mine însămi. Oare am făcut bine? Oare am dreptul să-mi apăr liniștea? Sau sunt doar egoistă?

A doua zi dimineață găsesc un bilet sub ușă: „Scuză-mă că am pus atâta presiune pe tine. O să încerc să mă descurc singură.”

Mă simt ușurată și totodată tristă. Prietenia noastră s-a schimbat pentru totdeauna.

Acum stau pe canapea și mă uit la telefonul care tace. M-am eliberat sau am pierdut ceva esențial? Oare cât de mult putem sacrifica din noi pentru ceilalți fără să ne pierdem pe noi înșine?