Între două focuri: Lupta mea pentru dreptate în familia Nagy

— Ildikó, iar ai uitat să pui sare în supă? Ai de gând să-i hrănești pe toți cu apă chioară?
Vocea soacrei mele, doamna Nagy, răsună ca un ciocan în bucătăria mică, unde aburii se amestecă cu tensiunea. Mă uit la mâinile mele tremurânde, încercând să nu izbucnesc. În colțul camerei, copiii mei, Daria și Radu, se strâng unul lângă altul, privindu-mă cu ochi mari și speriați.

Nu e prima dată când mă simt străină în propria casă. De când m-am măritat cu Attila, viața mea s-a transformat într-o luptă continuă pentru acceptare. Soacra mea nu a ascuns niciodată că o preferă pe sora lui Attila, Gabriela — femeia perfectă în ochii tuturor: mereu aranjată, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu gata să-și ajute mama cu orice. Eu? Eu sunt doar „fata de la țară”, așa cum mi-a spus într-o seară, când credea că nu aud.

— Lasă, mamă, nu te supăra pe Ildikó, poate e obosită, a încercat Attila să mă apere timid.
— Dacă ar fi obosită de la muncă, aș înțelege. Dar ce face toată ziua? Stă acasă cu copiii și nici măcar o supă nu poate face ca lumea!

M-am simțit mică, inutilă. Am vrut să țip, să-i spun că nu e ușor să crești doi copii mici fără ajutor, că nu am avut niciodată parte de sprijinul ei. Dar am tăcut. Am înghițit lacrimile și am continuat să amestec în oala cu supă.

Seara, după ce copiii au adormit, m-am strecurat pe balcon cu o cană de ceai rece. Attila a venit lângă mine.

— Ildikó, știu că nu-ți e ușor… Dar mama e bătrână, are gura rea de când eram mici. Nu te mai consuma.
— Nu e vorba doar de gură rea, Attila! Mă simt invizibilă aici. Gabriela e mereu lăudată, copiii ei primesc tot ce vor… Daria și Radu nici măcar nu sunt băgați în seamă la mesele de duminică.
— O să vorbesc cu mama…

Dar n-a vorbit niciodată. Și duminicile au devenit tot mai grele. Gabriela venea cu familia ei, soacra îi întâmpina cu prăjituri calde și zâmbete largi. Copiii ei primeau jucării noi, iar ai mei erau trimiși să se joace afară. Odată, Daria a venit plângând:

— Mami, de ce bunica nu mă iubește?

Inima mi s-a rupt. Cum să-i explic unui copil de șase ani că uneori oamenii mari sunt nedrepți? Că dragostea nu se împarte mereu egal?

Am început să evit mesele de familie. Îmi găseam scuze: ba că Daria e răcită, ba că Radu are teme. Dar Attila insista:

— Nu putem să ne izolăm. E familia mea!

Familia lui… Dar eu? Eu unde eram? Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Attila — prima noastră ceartă adevărată — am ieșit din casă și am mers pe jos până la lacul din marginea satului. Am stat pe mal și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

A doua zi dimineață, Gabriela m-a sunat.

— Ildikó, pot să vin pe la tine?

Am acceptat fără chef. A venit cu o pungă de prăjituri și un zâmbet fals.

— Știu că mama poate fi dificilă… Dar trebuie să înțelegi că ea a trecut prin multe. Poate ar trebui să fii mai răbdătoare.
— Răbdătoare? De câți ani trebuie să fiu răbdătoare ca să fiu văzută?

Gabriela a ridicat din umeri.

— Fiecare are locul lui în familie. Poate tu ar trebui să-ți găsești altul…

Am simțit cum mi se taie respirația. Să-mi găsesc alt loc? Unde? În afara familiei pentru care am sacrificat tot?

În acea noapte am decis că nu mai pot continua așa. Am început să caut un job part-time la magazinul din sat. Voiam să am banii mei, independența mea. Când i-am spus lui Attila, a tăcut mult timp.

— Dacă asta te face fericită… Dar sper că nu vrei să pleci de tot.

Nu voiam să plec. Voiam doar să fiu respectată.

Lunile au trecut și am început să mă schimb. Am devenit mai sigură pe mine, mai puțin dispusă să accept nedreptatea. Când soacra a făcut o remarcă răutăcioasă la masă despre hainele copiilor mei — „Nu-i poți îmbrăca mai frumos? Parc-ar fi copiii nimănui!” — m-am ridicat și am spus calm:

— Dacă aveți ceva de spus despre copiii mei, vă rog să o faceți când nu sunt de față. Ei nu merită să fie umiliți pentru frustrările dumneavoastră.

Toată lumea a amuțit. Gabriela s-a uitat la mine ca la o străină. Attila mi-a strâns mâna sub masă.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat. Soacra nu m-a mai atacat la fel de des. Gabriela a început să mă evite. Dar eu m-am simțit eliberată.

Nu știu dacă voi fi vreodată acceptată cu adevărat în familia Nagy. Poate că lupta mea pentru respect va dura toată viața. Dar știu sigur că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi calce demnitatea în picioare.

Oare câte femei ca mine trăiesc între două focuri? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?