Când soacra devine o amenințare în propria casă: Mărturia Anei din București

— Ana, nu vezi că nu știi nici măcar să fierbi o supă? De ce nu-l lași pe Vlad să mănânce la mine, ca să nu-i mai strici stomacul?

Vocea Elenei răsuna în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, tăind aerul ca un cuțit. Era a treia oară în acea săptămână când soacra mea găsea ceva de criticat la mine. Vlad, soțul meu, stătea la masă cu privirea în farfurie, evitând să mă privească. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar lacrimile îmi ardeau ochii, dar nu voiam să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă.

Așa a început totul. Elena s-a mutat la noi „temporar”, după ce socrul meu a murit. Avea nevoie de sprijin, spunea Vlad. Am acceptat, deși simțeam o strângere în piept. Nu știam atunci că „temporar” va însemna doi ani de coșmar.

La început, încercam să-i fac pe plac. Îi pregăteam cafeaua exact cum îi plăcea, îi cumpăram florile preferate de la piață și îi ascultam poveștile despre tinerețea ei. Dar nimic nu era suficient. În fiecare zi găsea ceva de criticat: ba că nu șterg praful bine, ba că nu știu să calc cămășile lui Vlad, ba că nu sunt destul de atentă cu fiul ei.

— Pe vremea mea, femeile știau să țină casa! Nu ca acum, când numai la serviciu vă stă capul…

Îmi venea să țip, dar tăceam. Vlad era prins între noi două și mereu încerca să evite conflictele.

— Las-o, mamă, Ana muncește mult…

— Muncește? Să vezi tu muncă adevărată! spunea Elena cu dispreț.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat la serviciu de noapte, am găsit-o pe Elena răscolind prin dulapurile mele.

— Ce faci acolo?

S-a întors spre mine cu o privire rece:

— Caut niște prosoape curate. Nu găsesc nimic în ordinea ta „modernă”.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Era casa mea! Dar nu aveam curaj să-i spun asta. M-am retras în dormitor și am plâns în pernă până târziu.

Zilele au devenit tot mai grele. Elena începea să-i spună lui Vlad lucruri despre mine:

— Ana nu are grijă de tine. Uite ce slab ai slăbit! Nu vezi că e mereu obosită? Poate are pe altcineva…

Vlad mă privea tot mai suspicios. Între noi s-a instalat o răceală pe care nu o mai recunoșteam. Nu mai vorbeam ca înainte, nu mai râdeam împreună. Seara, când mă întindeam lângă el, simțeam că suntem doi străini.

Într-o duminică, la masa de prânz, Elena a aruncat bomba:

— Vlad, cred că ar trebui să te gândești dacă Ana e femeia potrivită pentru tine. O văd mereu cu telefonul în mână…

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Mamă! Ajunge! a ridicat Vlad vocea pentru prima dată.

Elena a început să plângă teatral:

— Eu doar vreau binele tău…

M-am ridicat de la masă și am fugit pe balcon. Am stat acolo până mi-au amorțit picioarele. În acea seară, Vlad a venit la mine:

— Ana, trebuie să avem o discuție…

Mi-a spus că mama lui se simte neglijată și că poate ar trebui să fiu mai atentă cu ea. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Eu eram cea care făcea totul pentru ea!

În lunile care au urmat, Elena a devenit tot mai posesivă. Îmi verifica mesajele când lăsam telefonul nesupravegheat. Îmi critica hainele, prietenele, chiar și modul în care vorbeam cu părinții mei la telefon.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Vlad:

— Nu mai pot! Simt că mă sufoc în propria casă!

El m-a privit lung:

— Ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o dau afară.

Atunci am realizat că sunt singură în lupta asta. Am început să mă izolez. Nu mai ieșeam cu prietenele, nu mai vorbeam cu părinții mei decât pe ascuns. Mă simțeam captivă într-o colivie invizibilă.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Elena – care m-a acuzat că vreau să-i „fur” fiul – am leșinat în baie. M-am trezit pe podeaua rece, cu Vlad și Elena deasupra mea.

— Vezi? Nici sănătatea nu ți-o poți ține! a spus Elena cu răutate.

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Ana, vino la mine câteva zile. Ai nevoie de liniște.

Am făcut bagajul într-o noapte și am plecat fără să mă uit înapoi. La Irina am plâns ore întregi. Ea m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Nu ești nebună. E abuz emoțional ce ți se întâmplă.

Am început să merg la terapie. Am învățat să pun limite și să spun „nu”. După două luni, m-am întors acasă doar ca să-i spun lui Vlad că vreau o pauză.

Elena a încercat din nou să mă manipuleze:

— Dacă pleci, îl distrugi pe Vlad!

Dar de data asta am privit-o drept în ochi:

— Dacă îl iubiți atât de mult, lăsați-l să fie fericit!

Am plecat cu capul sus. Azi locuiesc singură și încerc să-mi reconstruiesc viața. Vlad încă mă caută uneori, dar știu că până nu va rupe el lanțul dependenței de mamă, nu putem fi fericiți împreună.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc același coșmar și tac de frică sau rușine? Oare cât timp mai trebuie să suferim până când vom avea curajul să spunem „ajunge”?