Tăcerea dintre noi: Povestea unei mame din Oltenia

— Ana, răspunde-mi, te rog! De ce nu-mi răspunzi la telefon? Ce s-a întâmplat cu tine?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, plină de mirosul de cafea arsă. Era a cincea zi la rând când încercam să-mi sun fiica și nu primeam niciun semn. Mă uitam la poza ei de pe perete — zâmbetul acela larg, ochii verzi ca iarba proaspătă. Nu mai era copilul meu, dar tot copilul meu rămânea.

Soțul meu, Ilie, mormăia din camera alăturată:
— Las-o, Marie, că are și ea viața ei. Nu mai fi așa sufocantă!

Dar nu puteam. Ceva mă rodea pe dinăuntru. Ana nu era genul care să uite de mama ei. Întotdeauna mă suna, chiar și când era la facultate în Craiova. Acum, după ce s-a măritat cu Radu și s-a mutat în satul lui, la vreo 40 de kilometri depărtare, parcă a dispărut din viața mea.

Într-o dimineață de aprilie, am decis: „Mă duc la ea. Orice ar fi.” Am luat autobuzul de la șase dimineața, cu inima cât un purice. Pe drum, mă gândeam la toate certurile noastre din ultimii ani — când i-am spus că Radu nu e potrivit pentru ea, când am criticat-o că nu știe să gătească sau că nu se descurcă la țară. Poate am greșit prea mult? Poate am fost prea aspră?

Când am ajuns în satul lor, m-a întâmpinat liniștea. Casa lor era mică, cu gardul scorojit și curtea plină de noroi. Am bătut la poartă. Niciun răspuns. Am bătut mai tare.

— Cine-i acolo? a răsunat o voce groasă din spatele gardului.

— Eu sunt, Maria, mama Anei.

Radu a deschis poarta fără să mă privească în ochi.
— Ana nu-i acasă. E la magazin.

— Pot să o aștept?

A dat din umeri și a intrat în casă fără să spună nimic. Am rămas pe prispă, cu sufletul ghem. După vreo jumătate de oră, Ana a apărut cu două sacoșe grele în mâini. Când m-a văzut, a încremenit.

— Mamă… ce cauți aici?

Vocea ei era stinsă, ochii roșii și obosiți.

— Am venit să văd dacă ești bine. De ce nu-mi răspunzi?

A lăsat sacoșele jos și s-a uitat spre Radu, care stătea în ușă cu brațele încrucișate.

— Nu am avut timp… Sunt multe de făcut pe aici.

Am simțit că minte. Am intrat după ea în casă. Totul era curat, dar rece. Pe masă erau urme de lacrimi — sau poate doar apă vărsată? Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Ana, spune-mi ce se întâmplă! Nu mai ești tu…

Radu a izbucnit:
— Ce vrei să spui? E bine aici! Are tot ce-i trebuie!

Ana a tăcut. M-am uitat la mâinile ei — avea vânătăi pe încheieturi.

— Ana! Cine ți-a făcut asta?

Ea a început să plângă încet, fără zgomot. Radu s-a apropiat amenințător:
— Nu te băga unde nu-ți fierbe oala!

Atunci am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-am dat seama că fiica mea trăia un coșmar și eu nu știusem nimic. Toate certurile noastre păleau în fața durerii ei adevărate.

Am încercat să o iau cu mine acasă, dar Ana a refuzat:
— Nu pot… Nu încă…

Am plecat plângând pe drum, cu inima frântă. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am judecat-o prea aspru, când i-am spus că trebuie să fie puternică și să rabde orice pentru familie. Oare eu am împins-o spre tăcere? Oare eu am făcut-o să creadă că trebuie să suporte orice?

A doua zi m-am întors cu Ilie și cu fratele Anei, Costel. Am vorbit cu preotul satului și cu poliția locală. A fost scandal mare — Radu a urlat că îi stricăm familia, dar Ana a găsit puterea să plece cu noi.

Acum stăm împreună în casa noastră mică din Oltenia. Ana încă nu vorbește mult despre ce a trăit acolo. Uneori o aud plângând noaptea. Încerc să fiu blândă cu ea, să nu-i mai spun ce trebuie sau ce nu trebuie să facă. Învăț să ascult.

Mă uit la ea și mă întreb: câte mame ca mine își dau seama prea târziu că tăcerea copiilor lor ascunde suferință? Oare putem repara vreodată ce am stricat prin propriile noastre frici și prejudecăți?