Între dorințe, bani și vechi răni: Povestea unei veri care a schimbat totul

— Nu înțeleg de ce nu vrei să o lași pe Ilinca să vină cu noi! a izbucnit mama, cu vocea ridicată, în timp ce eu încercam să-mi păstrez calmul. Era seară, iar bucătăria mirosea a ceai de tei și a tensiune. Pe masă, între noi, stătea lista cu cheltuieli pentru vacanța la mare, pe care mama o plănuise pentru nepotul meu, Vlad, și pentru verișoara lui, Maria. Ilinca, fetița mea de nouă ani, nu era inclusă.

— Mamă, ți-am spus deja. Ilinca are probleme cu bronșita, nu poate merge la mare anul ăsta. Medicul a zis clar: aerul sărat îi face rău acum. Nu vreau să risc nimic.

Mama a oftat adânc și a dat ochii peste cap.

— Dar Vlad și Maria sunt copii! Cum să nu meargă împreună? Și apoi, să știi că trebuie să contribui și tu la bani. Nu e corect ca sora ta să plătească totul pentru Maria.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Sora mea, Camelia, era mereu favorizată. Încă din copilărie, mama îi lua apărarea, îi cumpăra haine mai bune, iar eu trebuia să mă mulțumesc cu resturile. Acum, când eu nu pot să-mi las copilul să meargă la mare din motive medicale, tot eu trebuie să plătesc pentru vacanța altora?

— Mamă, nu mi se pare drept. Ilinca nu merge. De ce ar trebui să dau bani?

— Pentru că suntem familie! a ridicat tonul mama. Și pentru că Vlad e nepotul tău! Nu poți fi atât de egoistă.

M-am ridicat brusc de la masă. Mâinile îmi tremurau.

— Egoistă? Eu? Când tu ai făcut mereu diferențe între mine și Camelia? Când tu ai decis mereu cine merită mai mult?

Mama a rămas tăcută o clipă. Apoi a început să plângă încet, cu lacrimi mici, ascunse.

— Niciodată n-am vrut să vă fac rău… Dar viața nu e ușoară. Știi bine că tatăl tău ne-a lăsat cu datorii. A trebuit să aleg… Camelia era mai slabă, mai bolnavicioasă…

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: serile în care stăteam singură în camera mea, ascultând râsetele Cameliei și ale mamei din bucătărie; zilele în care primeam hainele ei vechi; momentele în care trebuia să fiu „cea puternică”, „cea responsabilă”.

— Și acum vrei ca eu să fiu tot cea responsabilă? Să plătesc pentru vacanța altora?

În acel moment a intrat Camelia în bucătărie. Avea ochii roșii de la plâns.

— Irina, te rog… Maria își dorește mult să meargă la mare. Eu nu am bani suficienți… Dacă nu ne ajuți, va trebui să-i spun că nu poate merge.

M-am uitat la ea și am simțit un amestec de milă și furie. De ce trebuia mereu să fiu eu cea care renunță? Cea care cedează?

Ilinca a apărut în ușă, cu ochii mari și triști.

— Mami, de ce nu pot merge și eu la mare?

M-am aplecat lângă ea și i-am șoptit:

— Pentru că sănătatea ta e mai importantă decât orice vacanță. O să mergem noi altundeva, promit.

Dar știam că nu era același lucru. Știam că va suferi când va vedea pozele cu Vlad și Maria pe plajă.

Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi ascunse sub pernă. În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama mă suna zilnic:

— Te-ai gândit? Ai vorbit cu Ilinca? Poate totuși se răzgândește doctorul…

Camelia îmi trimitea mesaje lungi despre cât de greu îi este singură cu Maria, despre cât de mult ar însemna vacanța asta pentru ele.

Într-o dimineață am găsit-o pe Ilinca plângând în baie.

— Toți copiii merg la mare… De ce eu nu pot?

Am simțit că mă sfărâm pe dinăuntru. Am vrut să-i spun adevărul: că uneori viața e nedreaptă, că uneori părinții greșesc, că uneori dragostea doare. Dar am tăcut.

Într-un final, am cedat presiunii. Am dat banii ceruți de mama pentru vacanță, dar am simțit că pierd ceva din mine cu fiecare leu dat. Ilinca a rămas acasă cu mine, privind pozele trimise de Camelia: Maria și Vlad râzând pe plajă, mama zâmbind larg între ei.

Într-o seară târzie, după ce Ilinca a adormit plângând iar, m-am uitat lung pe fereastră și m-am întrebat: oare chiar contează dreptatea într-o familie? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli ale părinților noștri?

Poate că iubirea înseamnă uneori să renunți la tine. Dar cât de mult poți renunța până când nu mai rămâne nimic din tine?