Trădarea din sânul familiei: Cum soțul și soacra mea mi-au răpit tot ce iubeam

— Milena, nu mai pot să te suport! Ai transformat casa asta într-un iad! — vocea Elenei, soacra mea, răsuna ca un tunet în sufrageria noastră mică din Ploiești. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Radu, soțul meu, era rece ca gheața. Copiii, Ana și Vlad, se ascundeau după ușa bucătăriei, cu ochii mari de spaimă.

Nu știu când am ajuns aici. Când am devenit dușmanul în propria familie? M-am măritat cu Radu la douăzeci și trei de ani, îndrăgostită până peste cap. Era un bărbat blând, muncitor, iar mama lui părea o femeie caldă. Dar după ce ne-am mutat împreună cu ea, totul s-a schimbat. Elena a început să se bage peste tot: cum gătesc, cum cresc copiii, chiar și cum mă îmbrac. Radu nu zicea nimic. Uneori îi lua apărarea, alteori doar tăcea și mă lăsa singură în fața furtunii.

Într-o seară de iarnă, când Vlad avea febră mare și eu nu dormisem de două nopți, Elena a intrat peste mine în cameră.
— Dacă ai fi fost o mamă bună, copilul n-ar fi răcit! E vina ta! — mi-a aruncat cu răutate.
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă copiii. Radu nu m-a întrebat niciodată de ce plâng.

Apoi au început certurile. Elena îi spunea lui Radu că nu sunt destul de bună pentru el. Că îl țin legat de mine cu copiii. Într-o zi, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:
— O să fac orice să scot fata asta din casa noastră!

Am încercat să vorbesc cu Radu.
— Te rog, spune-mi ce se întâmplă. De ce nu mă mai privești ca înainte?
El a oftat adânc:
— Milena, mama are dreptate. Nu te mai recunosc. Ești mereu nervoasă, mereu nemulțumită.

Am simțit că mă prăbușesc. Eu eram cea care ținea casa, care avea grijă de copii, care lucra la birou opt ore pe zi și apoi gătea și spăla până târziu în noapte. Dar pentru ei nu era niciodată destul.

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui Radu. Era de la o femeie pe care nu o cunoșteam: „Abia aștept să te văd diseară. Sărutări.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am mers la el cu telefonul în mână.
— Ce e asta?
A ridicat din umeri, fără să clipească:
— E treaba mea cu cine vorbesc.
Elena a intrat în cameră și a început să țipe la mine:
— Cum îți permiți să-i controlezi telefonul? Ești bolnavă!

În noaptea aceea am dormit pe canapea. Copiii au venit lângă mine și m-au strâns în brațe.
— Mami, de ce plângi?
Nu am putut să le răspund.

A doua zi, Radu mi-a spus că vrea divorț.
— Mama are dreptate. Nu mai merge între noi. O să rămâi aici până îți găsești altceva.
Elena zâmbea satisfăcută.

Am încercat să lupt pentru copii. Am mers la avocat, dar casa era pe numele Elenei. Nu aveam unde să merg. Salariul meu abia ajungea pentru chirie și mâncare. Prietenele mele mă evitau — nimeni nu vrea să se bage între soacră și noră.

Într-o dimineață, Elena mi-a aruncat hainele pe hol:
— Ieși afară! Nu mai ai ce căuta aici!
Radu stătea în spatele ei, cu brațele încrucișate.
— Pleacă, Milena. O să avem grijă noi de copii.

Am simțit că mor. Am plecat cu două valize și inima frântă. Am dormit la o colegă câteva nopți, apoi am găsit o garsonieră mică la marginea orașului. Copiii au rămas cu ei — nu aveam bani de avocat ca să-i iau cu mine.

Primele luni au fost un coșmar. Mă trezeam plângând noaptea, strângând perna la piept ca pe Vlad sau Ana. Mergeam la muncă pe pilot automat. În fiecare weekend mergeam la ei acasă să-mi văd copiii — Elena mă privea cu dispreț, iar Radu nici nu mă saluta.

Ana a început să fie tot mai retrasă. Într-o zi mi-a spus în șoaptă:
— Mami, bunica spune că tu ești o mamă rea și că ai plecat pentru că nu ne iubești…
Mi s-a rupt sufletul.

Am început să lupt din nou. Am strâns bani pentru avocat, am adunat dovezi despre comportamentul Elenei și al lui Radu față de copii. După un an de procese dureroase, judecătorul mi-a dat custodia comună — copiii veneau la mine două weekenduri pe lună.

Nu e mult, dar e tot ce am acum. Încerc să le dau dragoste cât pot în timpul scurt petrecut împreună. Încerc să mă regăsesc pe mine însămi după tot ce am pierdut.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc același coșmar ca mine? Câte dintre noi sunt alungate din casele lor de soacre toxice și soți lași? Poate că povestea mea va da curaj altora să lupte pentru demnitatea lor.