Când soacra m-a dat afară din casă: Povestea unei femei din București despre iubire, umilință și regăsire

— Nu mai ai ce căuta aici! Ai auzit? Pleacă!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în holul mic al apartamentului din Drumul Taberei. Era vineri după-amiază, iar soțul meu, Radu, era plecat la Ploiești cu serviciul. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurând pe valiza pe care tocmai o trântise lângă ușă. Simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie, dar nu puteam scoate niciun cuvânt.

— Ce s-a întâmplat? De ce faci asta? am reușit să șoptesc, cu vocea frântă.

— Pentru că nu ești bună de nimic! De când ai intrat în familia asta, numai necazuri ai adus. Radu muncește ca un rob și tu… tu nici măcar nu ești în stare să faci o ciorbă ca lumea! Să nu mai zic de curățenie… Și uite ce dezordine e aici!

M-am uitat în jur: două căni nespălate pe masă și o pătură lăsată pe canapea. Atât. Dar pentru ea era suficient ca să mă alunge. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu aveam pe nimeni în București, părinții mei erau la țară, în Buzău, iar prietenele mele erau ocupate cu familiile lor.

Am ieșit pe palier cu valiza și geanta de umăr. Ușa s-a trântit în urma mea cu un zgomot sec. Am rămas acolo, pe holul blocului, cu ochii în lacrimi și inima cât un purice. Nu știam unde să mă duc. Afară ploua mărunt, iar eu nu aveam nici măcar umbrelă.

Am coborât scările încet, încercând să nu izbucnesc în plâns. În fața blocului am stat câteva minute sub streașină, privind oamenii care treceau grăbiți pe trotuar. M-am simțit invizibilă, mică și neînsemnată.

Am sunat-o pe Raluca, singura mea prietenă apropiată din facultate.

— Raluca, pot să vin la tine? Te rog… Nu am unde să stau.

A tăcut o clipă.

— Sigur că poți! Ce s-a întâmplat?

— Soacra m-a dat afară din casă… Nu știu ce să fac…

— Vino la mine. Stai liniștită, găsim noi o soluție.

Am luat metroul până la Dristor, cu ochii în pământ tot drumul. În vagon, oamenii vorbeau la telefon sau se uitau la ecranele telefoanelor, iar eu mă simțeam ca o fantomă printre ei. M-am întrebat de zeci de ori dacă nu cumva chiar eu eram problema. Poate chiar nu eram suficient de bună pentru familia lui Radu…

La Raluca acasă m-a întâmpinat cu o îmbrățișare caldă și o cană de ceai.

— Nu e vina ta, Irina! Soacra ta a fost mereu rea cu tine. Radu știe ce s-a întâmplat?

— Nu… Mi-e teamă să-i spun. O să creadă că exagerez sau că am făcut eu ceva greșit.

— Trebuie să-i spui adevărul! Nu poți să trăiești așa…

Am dormit prost în acea noapte. M-am tot gândit la copilăria mea la țară, la mama care mă învățase să fiu răbdătoare și să nu răspund niciodată cu răutate. Dar oare cât poți să rabzi până când te pierzi pe tine?

A doua zi dimineață l-am sunat pe Radu. Vocea lui era obosită.

— Ce faci, iubita? Totul bine acasă?

— Nu sunt acasă… Sunt la Raluca. Mama ta m-a dat afară aseară.

A urmat o tăcere lungă.

— Ce-ai făcut de a ajuns mama să te dea afară?

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac.

— Nimic! Pur și simplu… A început să țipe la mine că nu sunt bună de nimic și m-a dat afară cu bagajele.

— Of… Irina, știi cum e mama… Are ea momentele ei. Vin diseară acasă și vorbim.

Am simțit că nu mă crede. Că pentru el tot eu sunt vinovată. Am început să plâng după ce am închis telefonul. Raluca m-a strâns în brațe.

— Trebuie să te gândești la tine acum. Să vezi ce vrei tu cu adevărat.

În zilele următoare am stat la Raluca și am încercat să-mi găsesc un rost. Am trimis CV-uri pentru un job nou — lucram part-time ca educatoare la o grădiniță privată, dar salariul era mic și nu-mi permitea să stau singură în chirie. M-am gândit chiar să mă întorc acasă la părinți, dar simțeam că ar fi o înfrângere prea mare.

Radu a venit după două zile la Raluca acasă. Era nervos și obosit.

— Irina, hai acasă! Mama promite că nu mai face scandal.

— Nu pot să mă întorc acolo ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! M-a umilit… M-a dat afară ca pe un câine!

— Știu… Dar e mama mea! Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Vreau doar să mă respecți! Să mă aperi! Să simt că sunt importantă pentru tine!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu dacă pot…

Atunci am realizat că nu mai pot trăi așa. Că oricât aș încerca să fiu pe placul altora, dacă nu mă respect eu însămi, nimeni nu o va face.

Mi-am găsit curajul să-mi caut o garsonieră mică în Militari. Am început să predau meditații copiilor din cartier ca să mai câștig niște bani. Încet-încet am început să mă simt din nou om, să-mi recâștig demnitatea pierdută printre reproșuri și uși trântite.

Radu a venit de câteva ori să mă vadă, dar relația noastră s-a răcit tot mai mult. Am ales să divorțăm după câteva luni. A fost greu — am plâns nopți întregi după iubirea care credeam că va dura o viață.

Dar acum, privind în urmă, știu că am făcut ceea ce trebuia pentru mine. Am învățat că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași umilință și nu au curajul să spună „Ajunge!”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?