Mi-a luat nepoata pentru că nu i-am cumpărat destule dulciuri?

— Mamă, nu înțelegi! Nu poți să-i dai copilului doar mere și nuci! Are nevoie și de dulciuri, ca toți copiii!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragazul vechi. Mă uitam la el, cu mâinile strânse în șorțul ponosit, încercând să-mi găsesc cuvintele. Maria, fiica mea, stătea la masă, cu ochii în pământ. Iar Ilinca, nepoata mea de șase ani, se juca pe covor cu păpușa ei preferată, fără să știe că viața ei era pe cale să se schimbe.

— Radu, am făcut ce am putut… Știi bine că pensia mea abia ajunge pentru lumină și mâncare. I-am dat mere din grădină, nuci, am făcut plăcintă…

— Nu e vorba doar de bani! E vorba că nu te gândești la ce-și dorește ea! Toți copiii primesc dulciuri la grădiniță, numai Ilinca vine cu sandviș cu untură și ceapă! Crezi că nu râd ceilalți de ea?

M-am simțit mică, vinovată. Am crescut trei copii singură, după ce Vasile a murit la combinat. Am muncit pământul, am spălat haine la râu, am făcut tot ce-am putut să nu le lipsească nimic. Dar lumea s-a schimbat. Acum copiii vor ciocolată, nu mere coapte.

— Radu, nu vreau să sufere Ilinca… Dar nu pot să-i dau ce n-am.

El a oftat și s-a ridicat brusc. Maria a încercat să-l liniștească:

— Radu, hai să nu facem scandal… Mama chiar se străduiește.

Dar el nu m-a mai ascultat. S-a dus direct la Ilinca și i-a spus:

— Hai, Ilinca, mergem acasă la noi. O să-ți cumpăr eu tot ce vrei.

Ilinca s-a uitat la mine nedumerită. Am simțit cum mi se rupe inima. Am vrut să spun ceva, dar cuvintele mi-au rămas în gât. Maria a început să plângă încet.

Așa a început totul. Într-o după-amiază obișnuită de toamnă, ginerele meu mi-a luat nepoata. A doua zi casa era pustie. Nici râsete de copil, nici pași mici pe podeaua scârțâitoare. Doar eu și amintirile mele.

Am stat nopți întregi întrebându-mă dacă am greșit. Poate că ar fi trebuit să pun deoparte mai mulți bani pentru dulciuri. Poate că nu m-am adaptat destul la lumea asta nouă. Dar cum să faci minuni dintr-o pensie de 1.200 de lei? Când plătești curentul, medicamentele pentru reumatism și mai rămâne ceva doar pentru o pâine și niște cartofi?

Maria venea din când în când să mă vadă. Era tristă și obosită.

— Mamă, Radu zice că o duce bine pe Ilinca… Dar ea tot întreabă de tine.

— Să-i spui că o iubesc mult… Și că o aștept oricând vrea să vină.

Într-o zi, am primit un telefon de la Ilinca.

— Bunico, când vii să mă vezi? Mi-e dor de tine…

Mi-au dat lacrimile. Am simțit că poate nu totul e pierdut.

Am strâns din dinți și m-am dus la oraș, la blocul unde stau Maria și Radu. Am cumpărat din puținii bani pe care-i aveam o ciocolată mică și un pachet de napolitane. Când am ajuns acolo, Ilinca m-a îmbrățișat strâns.

— Bunico, aici e frumos… dar la tine miroase a plăcintă cu mere!

Radu m-a privit rece.

— Să știi că aici are tot ce-i trebuie.

— Nu mă îndoiesc… Dar dragostea nu se cumpără cu dulciuri.

A tăcut. Maria s-a uitat la mine cu ochii umezi.

Am stat puțin cu Ilinca, am povestit, am râs. Când am plecat, mi-a șoptit la ureche:

— Vreau să vin iar la tine în vacanță!

Pe drum spre casă m-am gândit mult la toate astea. Poate că generațiile se schimbă, poate că lumea merge înainte și eu rămân în urmă cu obiceiurile mele vechi. Dar oare chiar contează atât de mult dulciurile? Sau contează timpul petrecut împreună, poveștile spuse seara la lumina lămpii?

M-am întrebat: oare cât valorează dragostea unei bunici într-o lume în care totul pare să se măsoare în bani și dulciuri? Voi ce credeți: am greșit eu sau pur și simplu nu mai știm să vedem ce e cu adevărat important?