Umbre peste fericire: Povestea unei mame între datorie și dragoste

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva… Vocea Irinei tremura, iar ochii ei căprui, de obicei plini de viață, erau acum umbriți de teamă. Stătea în pragul bucătăriei, strângându-și mâinile, ca și cum s-ar fi agățat de o ultimă fărâmă de curaj. Am lăsat jos cana cu ceai și am simțit cum inima mi se strânge.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Sunt însărcinată… cu gemeni.

Am rămas fără cuvinte. O bucurie amestecată cu panică mi-a invadat sufletul. Irina avea doar 24 de ani, abia terminase facultatea și lucra la o grădiniță din cartier. Tatăl copiilor, Radu, era un băiat bun, dar nu foarte stabil financiar. Știam că nu va fi ușor.

— O să fie bine, puiule. Sunt aici pentru tine, orice ar fi. I-am cuprins obrajii în palme și am simțit lacrimile ei calde pe degete.

În acea seară, după ce Irina a plecat la apartamentul ei mic din Militari, am stat ore întregi pe întuneric, gândindu-mă la ce aș putea face să-i ușurez viața. Salariul meu de contabilă nu era mare, dar aveam ceva economii puse deoparte pentru „zile negre”. M-am hotărât: îi voi da banii să-și ia un apartament mai mare, unde să-și crească liniștită copiii.

A doua zi, la masa de duminică, am adus vorba despre planul meu. Tata, adică soțul meu, Gheorghe, a ridicat din sprâncene:

— Adică vrei să-i dai toți banii strânși? Dar dacă pățești tu ceva? Sau dacă nu se descurcă și tot la noi ajunge?

— Gheorghe, e fata noastră! Are nevoie de noi acum mai mult ca oricând.

— Și Vlad? Ce zice Vlad? Nu e corect față de el!

Vlad era fratele mai mic al Irinei, student la Politehnică. Nu mă gândisem la el. În mintea mea, ajutorul pentru Irina era firesc — era în nevoie acum. Dar Gheorghe avea dreptate: Vlad ar fi putut interpreta gestul ca pe o nedreptate.

Nu a trecut mult până când Vlad a aflat. A venit acasă într-o seară, trântind ușa:

— Deci pentru Irina sunt bani, dar pentru mine nu? Eu nu contez?

— Vlad, nu e vorba că nu contezi! Dar Irina are nevoie ACUM. Tu încă ești la facultate…

— Și când o să am și eu nevoie? O să mai fie ceva pentru mine?

Am simțit cum mă sufoc între două iubiri egale și totuși atât de diferite. Gheorghe a încercat să-l liniștească pe Vlad, dar băiatul a ieșit val-vârtej din casă.

În zilele următoare, atmosfera a devenit apăsătoare. Irina venea tot mai rar pe la noi, simțind tensiunea din aer. Radu încerca să mă convingă să nu mă implic prea mult:

— Doamnă Maria, vă mulțumim pentru ajutor, dar poate ar fi mai bine să ne descurcăm singuri. Nu vreau să vă certați din cauza noastră.

Dar cum să stau deoparte când îmi văd copilul speriat și copleșit?

Apoi au început discuțiile cu rudele. Sora mea, Elena, m-a sunat într-o seară:

— Maria, ai grijă! Banii strică relațiile în familie. Știi bine ce s-a întâmplat la noi când tata a lăsat totul lui Nicu…

Nu voiam să cred că istoria se poate repeta. Dar încet-încet, fiecare gest al meu era interpretat greșit: că țin cu Irina mai mult decât cu Vlad; că îl umilesc pe Radu; că nu mă gândesc la viitorul meu sau al lui Gheorghe.

Când Irina a născut prematur, am stat cu sufletul la gură zile întregi la maternitate. Gemenele — Ana și Mara — erau fragile ca două păpuși de porțelan. În acele momente am uitat de bani, de certuri, de tot. Le țineam mânuțele mici în palme și mă rugam să fie bine.

Dar după externare, conflictele au reizbucnit. Vlad nu mai venea acasă decât rar și atunci doar ca să-și ia haine sau cărți. Gheorghe era tot mai tăcut și retras. Irina plângea des la telefon:

— Mamă, simt că toată lumea mă urăște pentru că am primit ajutorul tău…

— Nu e vina ta! Eu am ales să fac asta!

— Poate era mai bine să nu-mi fi dat nimic…

M-am întrebat atunci dacă dragostea de mamă poate face rău fără să vrea. Dacă sacrificiul meu a fost un dar otrăvit.

Într-o seară ploioasă de toamnă, m-am întâlnit cu Vlad într-o cafenea aproape goală. Avea cearcăne adânci și privirea pierdută.

— Mamă… știu că ai vrut să faci bine. Dar eu m-am simțit dat la o parte. Mereu am simțit că Irina e preferata ta…

— Vlad… Nu e adevărat! Voi sunteți totul pentru mine!

— Poate… dar uneori faptele dor mai tare decât vorbele.

Am plâns împreună atunci, pentru prima dată după mulți ani.

Acum stau singură în bucătărie și privesc poza cu Ana și Mara zâmbind larg în brațele Irinei. Mă gândesc la toate greșelile mele și la toate intențiile bune care au dus la atâta suferință.

Oare dragostea de mamă poate repara ce a stricat? Sau uneori ajutorul nostru face mai mult rău decât bine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?