Viața printre pereți subțiri: Cum apartamentul de lângă socri mi-a pus familia la încercare

— Ioana, iar ai uitat să închizi geamul la bucătărie! O să răcească Vlad, nu vezi că e frig?
Vocea stridentă a soacrei mele, doamna Mariana, răsuna dincolo de peretele subțire care ne despărțea apartamentele. Era a treia oară în acea zi când intervenea în viața noastră, fără să bată la ușă, fără să întrebe dacă poate intra. M-am uitat la Vlad, care stătea cu ochii în telefon, evitând să mă privească. Știa că mă doare, dar nu avea curajul să-i spună mamei lui să ne lase în pace.

Am crescut într-o familie modestă din Pitești, unde respectul pentru spațiul celuilalt era sfânt. Când m-am mutat la Cluj pentru facultate, am visat la o viață liniștită, la o casă mică și caldă, unde să pot fi eu însămi. L-am cunoscut pe Vlad la un curs de literatură română și m-am îndrăgostit de blândețea lui. După nuntă, am acceptat să ne mutăm la Novi Sad, unde părinții lui aveau două apartamente alăturate. Mi s-a părut o soluție temporară până ne vom permite ceva al nostru. Nu știam atunci că pereții aceia subțiri vor deveni ziduri între mine și bărbatul pe care îl iubeam.

Primele luni au fost suportabile. Doamna Mariana venea zilnic cu ciorbe calde și sfaturi despre cum să-l fac fericit pe Vlad. Domnul Ion, socrul meu, era mai retras, dar nu rata nicio ocazie să-mi spună că „o femeie adevărată știe să țină casa”. Am încercat să le câștig respectul, să fiu amabilă și răbdătoare. Dar fiecare gest al meu era analizat, fiecare decizie discutată la cafeaua de dimineață din apartamentul lor.

Într-o seară, după ce Vlad a întârziat la muncă, doamna Mariana a bătut la ușă fără preaviz. — Ioana, unde e Vlad? Sper că nu l-ai supărat iar cu pretențiile tale! Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă acuza că nu sunt destul de bună pentru fiul ei. Am încercat să-i explic că Vlad are mult de lucru, dar nu m-a ascultat. — Dacă ai fi mai atentă cu el, ar veni mai repede acasă!

În acea noapte am plâns pe ascuns în baie. Vlad a venit târziu și mi-a spus doar atât: — Las-o pe mama, așa e ea… Nu vreau scandal.
Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia subțiri, unde fiecare suspin era auzit și judecat.

Au trecut luni și tensiunile au crescut. Orice încercare de a discuta cu Vlad despre limite se lovea de zidul loialității lui față de părinți. — Sunt părinții mei, Ioana! Nu pot să le spun să nu mai vină!
Am început să mă simt invizibilă în propria casă. Prietenele mele mă întrebau de ce nu plecăm. Dar unde? Salariile noastre abia ne ajungeau pentru cheltuielile lunare.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe doamna Mariana în bucătăria noastră, făcând ordine printre vasele mele. — Nu te supăra, Ioana, dar nu poți lăsa așa dezordine!
Mi-am pierdut cumpătul: — Vă rog frumos să nu mai intrați fără să întrebați! Avem nevoie de intimitate!
A izbucnit un scandal monstruos. Vlad a încercat să mă calmeze, dar mama lui plângea teatral: — Uite ce mi-ai adus în casă! O femeie care nu respectă familia!

Din acea zi, relația mea cu Vlad s-a răcit. Vorbeam tot mai puțin, iar serile le petreceam fiecare în alt colț al casei. M-am refugiat în muncă și în scurte plimbări prin parc, unde visam la o viață fără ochii vigilenți ai socrilor.

Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar presiunea a crescut. Doamna Mariana voia să decidă tot: ce mănânc, cum dorm, ce nume va purta copilul. — Dacă e băiat, îl cheamă Ion ca pe tatăl lui!
Am simțit că nu mai pot respira.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre cine va avea grijă de copil după naștere (soacra sau mama mea), am făcut bagajele și am plecat la Pitești la părinții mei. Am stat acolo două luni. Vlad venea din când în când să mă vadă și încerca să mă convingă să mă întorc: — Mama promite că se schimbă… Dar eu știam că nu va fi așa.

Când m-am întors la Novi Sad cu copilul în brațe, am pus condiții clare: — Dacă vrei ca familia noastră să reziste, trebuie să ne mutăm! Nu mai pot trăi sub același acoperiș cu părinții tăi!

A fost nevoie de încă un an de certuri și compromisuri până am reușit să ne mutăm într-un apartament mic la marginea orașului. Nu aveam mobilă nouă sau covoare groase ca la socri, dar aveam liniște. Vlad a început să mă vadă din nou ca pe partenera lui și nu ca pe cineva care trebuie împăcat între două lumi.

Uneori mă gândesc cât de aproape am fost să pierd totul din cauza unor pereți subțiri și a unor limite nespuse la timp. Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate că povestea mea va da curaj cuiva să-și apere liniștea și demnitatea.