O noapte la secția de poliție: Când grija de mamă mi-a răsturnat viața

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să tac! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam strâns la piept pe Vlad, băiețelul meu de patru ani. Era trecut de miezul nopții, iar lumina rece a becului din bucătărie îmi arunca umbre pe față. Telefonul încă vibra pe masă, iar vocea soacrei mele răsuna în mintea mea: „Vino repede la secție. E vorba de Radu.”

Radu, soțul meu. Omul cu care am împărțit zece ani de viață, bune și rele. Dar în ultimii doi ani, totul se schimbase. Întârzia acasă, mințea, ridica tonul. Îl iubeam, dar nu mai știam cine e. În seara aceea, când am primit telefonul de la Maria, am simțit că totul se prăbușește. Am luat copilul în brațe, am tras pe mine primul hanorac găsit și am ieșit în noapte, fără să știu ce mă așteaptă.

Pe drum spre secția de poliție din cartierul nostru din Ploiești, inima îmi bătea nebunește. Vlad dormea cu capul pe umărul meu, iar eu încercam să-mi țin lacrimile în frâu. „Doamne, dă-mi putere!” îmi repetam în gând.

Când am ajuns, Maria mă aștepta pe treptele clădirii, cu ochii roșii și palmele strânse. — Ce s-a întâmplat? am întrebat-o printre dinți.

— L-au prins… la volan, băut… și a făcut scandal cu polițiștii. Au zis că îl țin până dimineață. Nu știu ce să facem…

Am simțit cum mă lasă genunchii. Nu era prima dată când Radu bea peste măsură, dar niciodată nu ajunsese aici. M-am uitat la Vlad și m-am întrebat dacă va înțelege vreodată ce se întâmplă cu tatăl lui.

În secție mirosea a cafea veche și a dezamăgire. Un polițist tânăr ne-a privit cu milă și ne-a spus că nu putem vorbi cu Radu până dimineață. Maria a început să plângă încet, iar eu m-am așezat pe o bancă, cu Vlad în brațe.

— De ce nu pleci? — mi-a șoptit Maria, cu voce stinsă. — De ce nu-l lași? Te distruge pe tine și pe copil…

M-am uitat la ea lung. Oare chiar să plec? Să-l las pe omul care mi-a fost sprijin atâția ani? Dar ce fel de mamă sunt dacă îl las pe Vlad să crească într-o casă plină de certuri și frică?

Am stat acolo ore întregi. Am văzut cum intrau și ieșeau oameni: o femeie cu ochii umflați de plâns, un băiat cu glugă trasă pe cap, un bărbat care țipa la telefon. Toți aveau povești, toți aveau dureri.

Când s-a făcut dimineață, l-au adus pe Radu într-o cameră mică pentru vizitatori. Avea ochii roșii și fața brăzdată de oboseală și rușine.

— Iartă-mă… — a spus el încet, fără să mă privească în ochi.

— Nu pe mine trebuie să mă ierți — i-am răspuns rece. — Uită-te la Vlad.

Vlad s-a agățat de gâtul meu, speriat. Radu a încercat să-l mângâie, dar copilul s-a tras înapoi.

— Nu vreau să mai vin acasă… — a spus Vlad încet, aproape șoptit.

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Am știut că nu mai pot continua așa. Când am ieșit din secție, Maria m-a prins de mână.

— Hai la mine câteva zile… Să vă liniștiți.

Am acceptat fără să clipesc. În apartamentul mic al Mariei era liniște. Vlad s-a jucat cu pisica ei bătrână, iar eu am stat ore întregi privind tavanul.

În zilele care au urmat, Radu a sunat de zeci de ori. Mesaje lungi, promisiuni că se schimbă, lacrimi la telefon. Dar eu nu mai puteam să cred. Am început să caut un avocat și să mă interesez despre divorț.

Maria era sfâșiată între fiu și noră. Într-o seară, după ce Vlad adormise, s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Știi că îl iubesc pe Radu… Dar tu ești mama lui Vlad. Dacă tu nu ești bine, nici el nu va fi…

Am plâns împreună atunci, două femei legate prin suferință și dragoste pentru același copil.

Când i-am spus lui Radu că vreau divorțul, a venit la ușa Mariei beat și furios. A bătut cu pumnii în ușă până au venit vecinii să-l oprească. Atunci am chemat din nou poliția.

A fost cea mai grea decizie din viața mea. Să rup familia pentru a-mi salva copilul și pe mine însămi. Să accept că iubirea nu e suficientă când devine toxică.

Au trecut luni de atunci. Vlad merge la grădiniță și începe să zâmbească din nou. Eu încă mă trezesc uneori noaptea plângând, dar știu că am făcut ce trebuia.

Mă uit la el cum doarme liniștit și mă întreb: oare cât trebuie să sufere o mamă ca să-și salveze copilul? Și unde se termină datoria față de familie și începe dreptul nostru la fericire?