Sub același acoperiș: Lupta mea pentru un colț de liniște

— Nu pune sare peste mâncarea aia, Irina! Eu știu cum îi place lui Vlad, nu tu!
Vocea Elenei răsuna din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremurau deasupra oalei cu ciorbă, iar Vlad, ca de obicei, se făcea nevăzut în sufragerie, ascuns după ziarul lui vechi. Era a treia oară săptămâna asta când Elena îmi critica modul de a găti, dar nu era doar despre mâncare. Era despre orice: cum spăl vasele, cum aranjez masa, cum îi vorbesc soțului meu.

M-am mutat la Vlad după nuntă, într-o casă veche din cartierul Titan, unde el crescuse și unde Elena domnea ca o regină neîncoronată. Nu am avut de ales. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru ratele la mașină și cheltuielile zilnice. „E doar pentru câteva luni”, mi-a șoptit Vlad în noaptea nunții, dar lunile s-au transformat în ani.

La început am încercat să mă adaptez. Îi cumpăram Elenei florile preferate de la piață, îi ascultam poveștile despre vremurile când Vlad era mic și nu ieșea din cuvântul ei. Dar curând am simțit că mă sufoc. Nu aveam voie să schimb nimic în casă fără aprobarea ei. Dacă voiam să mut un tablou sau să cumpăr o față de masă nouă, trebuia să trec printr-un interogatoriu.

Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la serviciu, am încercat să-i spun cât de greu îmi este.
— Vlad, nu mai pot. Parcă nu mai suntem o familie, ci niște chiriași în casa mamei tale.
El a oftat adânc și mi-a luat mâna.
— Știu, Irina. Dar ce vrei să fac? Să o dau afară? E mama…
— Nu vreau să o dai afară! Vreau doar să avem și noi un spațiu al nostru. Să pot respira fără să simt că greșesc orice pas.
Vlad a tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt rostit de Elena.

Zilele treceau la fel: dimineți grăbite, priviri aruncate pe furiș, certuri mocnite. Elena părea să simtă orice urmă de apropiere dintre mine și Vlad și intervenea mereu la timp să ne despartă cu vreo sarcină sau observație. Într-o duminică, când am vrut să ieșim doar noi doi la plimbare în parc, Elena s-a așezat între noi pe canapea și a început să povestească despre vecina de la trei care divorțase pentru că nu știa să-și țină bărbatul acasă.

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate nu sunt destul de bună pentru Vlad sau pentru casa asta. Poate nu merit liniștea după care tânjesc. Dar apoi mi-am amintit de mama mea, care mi-a spus mereu: „Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau ce meriți.”

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am cedat. Am izbucnit în fața Elenei.
— Nu mai pot! Vreau să am și eu un cuvânt de spus în casa asta! Vreau să fiu soția lui Vlad, nu menajera dumneavoastră!
Elena s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi trântit ușa în nas.
— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Casa asta e a mea!
Vlad a apărut în pragul ușii, palid.
— Mamă… Irina are dreptate. Trebuie să găsim o soluție.
A fost pentru prima dată când l-am auzit spunând asta. Pentru prima dată când am simțit că suntem o echipă.

A urmat o perioadă grea. Elena s-a supărat pe amândoi. Nu ne mai vorbea cu zilele sau ne răspundea sec, cu răceală. Vlad era prins între două focuri: datoria față de mama lui și dragostea pentru mine. Am început să căutăm chirii pe ascuns, dar prețurile erau uriașe pentru bugetul nostru. Într-o seară, după ce am văzut încă un apartament mic și întunecat, Vlad m-a strâns în brațe pe holul blocului:
— O să reușim, Irina. Nu știu cum, dar o să avem casa noastră.

Am început să strângem bani la fiecare salariu: renunțam la ieșiri cu prietenii, la vacanțe, la haine noi. Am vândut mașina ca să putem plăti avansul pentru un apartament mic într-un bloc vechi din Berceni. Când am semnat contractul și am primit cheile, am plâns amândoi ca niște copii.

Mutarea nu a fost ușoară. Elena a venit în fiecare zi cu plase de mâncare și sfaturi nesolicitate. În prima noapte în noua noastră casă, am stat pe podea printre cutii și am mâncat pizza rece. Dar era liniște. Era doar a noastră.

Au trecut luni până când relația cu Elena s-a mai îndulcit. A înțeles că nu ne-am dorit niciodată să o rănim sau să o abandonăm, ci doar să fim împreună ca familie adevărată. Acum vine la noi în vizită duminica și uneori chiar mă întreabă dacă poate aduce ceva dulce.

M-am întrebat adesea dacă nu puteam face altfel lucrurile. Dacă nu cumva am fost prea dură sau prea slabă. Dar știu că fiecare lacrimă și fiecare ceartă ne-au adus aici: într-un colț mic de București unde pot respira liber lângă omul pe care îl iubesc.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” și să-și construiască propriul drum? Voi ce ați fi făcut în locul meu?