„Nu ești ca mama lui Vlad!” – Povestea unei mame care și-a pierdut fiica în fața banilor

— De ce nu poți să fii și tu ca mama lui Vlad? a izbucnit Irina, cu vocea tremurândă, dar fermă, în timp ce stătea în pragul ușii mele mici de la bloc. Mâinile îi erau strânse pe geanta scumpă, iar ochii îi fugeau peste rafturile cu cărți vechi și perdelele galbene de soare. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când simțeam că nu sunt suficientă pentru ea, dar niciodată nu-mi spusese atât de direct.

— Irina, eu… am făcut tot ce am putut pentru tine. Știi bine că pensia mea abia ne ajunge pentru medicamente și întreținere. Ce vrei să fac? am încercat să-i răspund, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

Ea a oftat și a privit în altă parte. — Nu înțelegi! Toată lumea râde de mine când aud că mama mea e profesoară pensionară și nu poate să mă ajute cu nimic. Vlad nici nu mai vrea să vin la tine, zice că e jenant… Socrii mei ne-au dat apartament, ne-au plătit nunta, ne ajută cu copilul. Tu… tu nu poți nici măcar să ne dai bani pentru vacanță!

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc de rușine și furie. M-am ridicat încet de pe scaunul vechi, același pe care stăteam când îi făceam temele la matematică. — Irina, eu ți-am dat tot ce am avut: nopți nedormite, hainele mele cele mai bune ca să ai tu cu ce merge la școală, am renunțat la orice vis al meu ca să-ți fie ție bine. Nu pot să-ți dau bani, dar ți-am dat dragoste. Nu contează?

Ea a ridicat din umeri și a privit spre ușă. — Nu poți să înțelegi. Lumea s-a schimbat, mamă. Acum contează ce ai, nu ce simți.

Am rămas singură în apartamentul meu mic, cu pereții care păstrau ecoul pașilor ei de copil. Mi-am amintit cum plângea când îi citeam povești seara, cum îmi promitea că nu mă va lăsa niciodată singură. Dar viața ne-a dus pe drumuri diferite.

Soțul meu, Petru, s-a stins acum zece ani, lăsându-mă cu o pensie mică și o fetiță speriată. Am muncit zi și noapte la școală, am făcut meditații pe ascuns ca să-i pot cumpăra haine decente și să nu fie marginalizată la liceu. Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta ca să-i plătesc chiria pe primele luni. Niciodată nu i-am spus cât m-a durut asta.

Acum, Irina trăiește într-un apartament modern dintr-un cartier nou din Brașov, cu Vlad – soțul ei – și fetița lor, Ana-Maria. Socrii ei sunt oameni de afaceri din Kaunas, cu case mari și mașini scumpe. De fiecare dată când merg la ei, mă simt mică și stingheră printre mesele pline și discuțiile despre vacanțe exotice.

— Maria, poate ar trebui să te gândești să vinzi apartamentul și să te muți la noi la Brașov. Poate găsim o soluție… mi-a spus într-o zi doamna Dobre, mama lui Vlad, cu un zâmbet fals.

— Mulțumesc, dar aici e casa mea. Aici am amintirile mele cu Petru și Irina.

— Amintirile nu plătesc facturile, draga mea! a râs ea scurt.

M-am simțit ca o povară pentru toți. Irina mă vizitează tot mai rar. Când vine, vorbește doar despre bani: cât costă grădinița privată a Anei-Maria, cât au cheltuit pe renovarea bucătăriei sau cât de scump e totul acum. Eu îi ofer prăjituri făcute în casă și o cafea ieftină – dar ea abia le atinge.

Într-o zi, am primit un telefon de la ea:

— Mamă… avem nevoie de bani pentru avansul la mașină. Poți să ne ajuți cu ceva? Orice sumă…

— Irina… nu am de unde. Abia îmi ajunge pensia până la sfârșitul lunii.

— Atunci nu mai are rost să vorbim! a trântit telefonul.

Am plâns ore întregi după acea convorbire. M-am simțit inutilă, goală pe dinăuntru. Am început să mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă. Poate trebuia să fiu mai ambițioasă, să plec în străinătate ca alte femei din blocul meu care au trimis bani acasă copiilor lor. Poate dragostea nu e suficientă într-o lume care pune preț doar pe bani.

Într-o duminică ploioasă, Ana-Maria a venit la mine cu Irina. Fetița s-a uitat timid la mine:

— Bunico, tu de ce nu ai televizor mare ca la noi?

Irina a roșit și i-a făcut semn să tacă.

— Pentru că bunica preferă cărțile, iubita mea… i-am răspuns zâmbind trist.

După ce au plecat, am rămas privind poza veche de familie de pe perete: eu, Petru și Irina micuță între noi. Mi-am șters lacrimile și am început să scriu o scrisoare pentru fiica mea:

„Irina dragă,
Știu că lumea s-a schimbat și că banii par să fie totul acum. Dar vreau să-ți amintești că ai avut o mamă care te-a iubit mai presus de orice și care ar fi dat orice pentru tine – chiar dacă acel orice nu a fost niciodată destul pentru tine sau pentru lumea ta nouă…”

Am pus scrisoarea într-un sertar și m-am rugat ca într-o zi să o citească și să-și amintească cine sunt eu cu adevărat.

Mă întreb adesea: oare chiar atât de mult valorează banii încât pot șterge toată dragostea unei mame? Sau poate greșeala mea a fost că am crezut prea mult în puterea iubirii? Ce credeți voi?