Invitația care mi-a sfâșiat inima

— Nu pot să cred, Mara! Chiar au avut tupeul să-ți trimită invitație? vocea Irinei răsuna în bucătăria mea, unde cafeaua se răcise de mult pe masă. Mâinile îmi tremurau încă de când am găsit plicul alb, cu scrisul acela caligrafic, în cutia poștală. Pe el, numele meu și al lui Vlad, fostul meu soț, stăteau unul lângă altul, ca o batjocură.

— Uite, Irina, nu știu dacă să râd sau să plâng. Parcă totul e o glumă proastă. Cum să mă invite? Chiar ea… colega aia de la contabilitate! Am simțit cum mi se strânge stomacul și lacrimile îmi urcau în ochi. Nu voiam să plâng în fața Irinei, dar nu mă puteam abține.

— Mara, nu meriți așa ceva. Vlad e un laș, iar ea… nici nu vreau să-i pronunț numele! Irina m-a luat în brațe și am izbucnit în plâns. M-am simțit mică, umilită, ca și cum toată lumea ar fi râs de mine pe la colțuri.

Totul a început acum un an. Vlad venea tot mai târziu acasă, mereu obosit, mereu cu gândul în altă parte. Îl întrebam ce are, dar răspundea sec: „Nimic, Mara. E mult de muncă.” Am crezut că exagerez, că poate sunt eu prea geloasă. Dar într-o seară, când am găsit pe telefonul lui un mesaj de la „Alina C.” — „Mi-a plăcut azi la prânz cu tine” — am știut că nu mai e cale de întoarcere.

Am încercat să vorbim. L-am întrebat direct:

— Vlad, tu mă mai iubești?

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu știu… cred că nu mai simt ce simțeam înainte.

A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat. Fără scandal, fără explicații. Doar o ușă trântită și liniște. Copiii — Ilinca și Radu — au rămas cu mine. Ilinca avea 12 ani și nu vorbea cu mine decât monosilabic. Radu, la 8 ani, mă întreba mereu când vine tati acasă.

Mama a venit din Bacău să mă ajute. Dar în loc să mă sprijine, m-a certat:

— Ți-am zis eu să nu te măriți așa repede! Bărbații sunt toți la fel. Trebuia să fii mai atentă!

M-am simțit vinovată pentru tot: pentru că nu am fost destul de frumoasă, destul de atentă, destul de bună soție. La serviciu, colegele mă priveau cu milă și șușoteau pe la colțuri. Parcă toată lumea știa povestea mea.

Când am văzut invitația aceea albă cu scris auriu, am simțit că mi se rupe sufletul. Cum să mă invite? Să mă vadă acolo, singură, în rochie neagră, privind cum Vlad îi pune verigheta pe deget? Să fiu martor la fericirea lor? Sau poate era doar o demonstrație de putere din partea Alinei: „Uite ce am câștigat eu!”

Irina mi-a spus:

— Arunc-o! Nu te duce! Nu le da satisfacția asta!

Dar ceva din mine voia să meargă. Să-i privesc în ochi și să le arăt că nu m-au distrus. Seara, după ce copiii au adormit, am stat pe balcon cu un pahar de vin și m-am gândit la tot ce am pierdut: familia mea, liniștea mea, viitorul pe care îl visam.

A doua zi am primit un mesaj de la Vlad: „Sper că ai primit invitația. Ar fi frumos să vii pentru copii.” Pentru copii? Ce ironie! De când îi pasă lui Vlad de copii? De când îi pasă Alinei?

Ilinca a găsit invitația pe masă și a citit-o fără să spună nimic. Seara mi-a zis:

— Mami, tu o să mergi la nunta lor?

Am simțit cum mi se pune un nod în gât.

— Nu știu încă, puiule.

— Dacă mergi, pot să vin și eu? Vreau să văd cum arată femeia aia care ne-a luat tati.

M-am uitat la ea și am văzut furie și tristețe în ochii ei verzi. Radu nu știa nimic. Pentru el, tati era doar ocupat.

În zilele următoare am primit telefoane de la rudele lui Vlad:

— Mara, nu fi rea! Viața merge înainte! Poate găsești și tu pe cineva!

Nu voiam pe nimeni. Voiam doar liniște. Voiam să nu mai fiu subiectul preferat al bârfelor din cartier.

Într-o seară am ieșit cu Irina la o terasă. Am băut două pahare de vin și am râs pentru prima dată după mult timp.

— Mara, tu ești mai puternică decât crezi! Nu-i lăsa să te doboare!

Am decis să nu merg la nuntă. Am pus invitația într-un sertar și am încercat să uit. Dar noaptea visam mereu aceeași scenă: Vlad îmbrăcat la costum, Alina în rochie albă, iar eu privind din umbră.

În ziua nunții lor am plecat cu copiii la munte. Am urcat pe un vârf și am strigat cât m-au ținut plămânii: „Nu mă mai doare!”

Dar adevărul e că încă doare. Doare trădarea, doare umilința publică, doare faptul că trebuie să-mi cresc copiii singură într-o lume care judecă fără milă.

Mă întreb uneori: Oare voi putea ierta vreodată? Oare cât timp trebuie să treacă până când rana asta nu va mai sângera?