Regulile Mamei: Cum Tradițiile Soacrei Aproape Au Distrus Familia Mea

— Nu-i da, mamă, încă o felie de cozonac lui Vlad! N-a mâncat nici ciorba, nici friptura! vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna tăios prin bucătăria mică, plină de abur și miros de sarmale. M-am uitat la fiul meu, Vlad, care privea cu ochi mari și triști spre farfuria cu desert, în timp ce verișorul lui, Radu, deja primea a doua porție, cu zâmbetul larg și obraznic pe față.

— Lasă-l, mamă, că-i copil! am încercat să intervin, dar privirea Lidiei m-a tăiat scurt.

— Nu toți copiii sunt la fel, Irina. Unii știu să asculte, alții nu. Radu e băiat bun, nu ca alții…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a nu știu câta oară când făcea diferențe între copii. De fiecare dată când veneam la ea, Vlad și Ana, fetița mea, erau tratați ca niște musafiri de mâna a doua. Radu era „băiatul casei”, „urmașul”, „cel care duce numele mai departe”.

Soțul meu, Mihai, stătea la masă, cu ochii în farfurie. Știa ce simt, dar nu avea curaj să spună nimic. Întotdeauna a evitat conflictele cu mama lui. Și eu? Eu mă simțeam prinsă între două lumi: lumea în care copiii mei meritau iubire și respect și lumea în care tradițiile vechi dictau cine e important și cine nu.

După masă, am ieșit pe balcon cu Ana. Plângea încet.

— De ce nu mă iubește bunica? m-a întrebat printre sughițuri.

Mi s-a rupt sufletul. Cum să-i explic unui copil de opt ani că uneori adulții sunt nedrepți? Că uneori sângele nu e suficient ca să primești dragoste?

Seara, când am ajuns acasă, Mihai a încercat să mă liniștească.

— Lasă, Irina, așa e mama. Nu te mai consuma. O să treacă.

— Nu mai pot! Nu vezi cât îi doare pe copii? Nu vezi că îi face să se simtă mai puțin importanți? Dacă nu spui tu nimic, o să spun eu!

A doua zi am sunat-o pe Lidia. Vocea ei era rece.

— Da?

— Mamă, trebuie să vorbim. Nu mi se pare corect cum îi tratezi pe Vlad și Ana. Sunt copiii tăi la fel ca Radu.

A oftat adânc.

— Irina, tu nu înțelegi. La noi în familie mereu băiatul cel mic a fost cel răsfățat. Așa a fost și cu tatăl lui Mihai. Așa e tradiția.

— Tradiția asta îi rănește pe copiii mei! Nu pot să stau să privesc cum îi faci să se simtă nevăzuți!

A tăcut câteva secunde.

— Dacă nu-ți convine cum fac eu lucrurile în casa mea… poate ar fi mai bine să nu mai veniți atât de des.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Să-mi țin copiii departe de bunica lor? Să rup legătura doar pentru că nu poate vedea dincolo de reguli vechi?

În următoarele săptămâni am evitat vizitele la Lidia. Copiii întrebau mereu de ce nu mergem la bunici. Mihai era tot mai tensionat. Fratele lui, Sorin, mă suna din când în când să mă întrebe dacă „iar am ceva de împărțit cu mama”.

Într-o duminică, Mihai a venit acasă abătut.

— Am fost la mama după serviciu. Era supărată rău. Zice că te-ai schimbat, că nu mai respecți familia…

— Familia? Familia nu înseamnă doar sânge și reguli absurde! Familia înseamnă iubire și respect! am izbucnit eu.

Mihai s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu vreau scandaluri! Nu vreau să aleg între tine și mama!

Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Pentru prima dată m-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Dacă nu cumva cer prea mult.

Dar apoi mi-am amintit privirea Anei pe balcon. Durerea din ochii ei. Și am știut că nu pot da înapoi.

Am decis să merg la Lidia față în față. Am luat copiii cu mine.

— Mamă, vreau să vorbim deschis. Copiii mei au nevoie de tine. Dar au nevoie să-i iubești pe toți la fel.

Lidia s-a uitat lung la mine, apoi la copii. Vlad se ascundea după mine, Ana se juca cu tivul rochiei.

— Eu… nu știu dacă pot schimba ceva la vârsta mea…

— Atunci o să ne vezi mai rar. Pentru că eu aleg să-mi apăr copiii.

Am plecat cu inima grea. Seara am primit un mesaj scurt: „Poate ai dreptate.”

Au trecut luni până când relația s-a reparat cât de cât. Lidia a început să facă mici gesturi către Vlad și Ana — o prăjitură preferată, o poveste spusă înainte de culcare. Dar rana rămâne acolo.

Și azi mă întreb: câte familii sunt distruse de reguli vechi și tradiții care uită de sufletul copiilor? Cât curaj trebuie să ai ca să spui ‘ajunge’, chiar dacă doare? Poate voi aveți răspunsuri mai bune decât mine…