Fiica mea m-a împins în prăpastie – O poveste despre trădare și iertare într-o familie românească

— Nu mă atinge, mamă! Nu mai pot, nu mai vreau să te văd!
Vocea Ioanei a răsunat ca un tunet în liniștea serii, acolo, pe marginea prăpastiei din Bucegi, unde ne oprisem să admirăm apusul. Mâinile îi tremurau, ochii îi ardeau de furie și de ceva ce nu puteam încă înțelege. Am făcut un pas spre ea, încercând să o liniștesc, dar atunci s-a întâmplat: o împingere scurtă, brutală. Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare și am căzut. Am auzit doar șoapta disperată a soțului meu, Mihai: — Nu te mișca, Ana. Taci. Taci și fă-te că nu exiști.

Durerea din oase era nimic pe lângă cea din suflet. Stăteam acolo, între stânci și rădăcini, cu sângele curgându-mi pe obraz, încercând să înțeleg: cum ajunsesem aici? Cum ajunsese fiica mea să mă urască atât de mult?

Totul părea perfect din afară. O familie obișnuită din Ploiești: eu, Ana, profesoară de română, Mihai – inginer la rafinărie, și Ioana, fata noastră de aur. O fată cuminte, olimpică la matematică, mereu cu zâmbetul pe buze. Dar zâmbetul acela era doar o mască.

După accident, am stat două luni în spital. Mihai venea zilnic, cu ochii roșii de nesomn și grijă. Ioana nu a venit niciodată. Nici măcar un telefon. Când am ieșit din spital, casa era pustie. Pe masa din sufragerie am găsit o scrisoare de la ea:

„Mamă,

Nu pot să mai trăiesc cu minciuna asta. Douăzeci de ani am tăcut. Douăzeci de ani am purtat povara voastră pe umeri. Nu sunt fata ta. Nu sunt fata voastră. Adevărul e că m-ați luat de la orfelinat și mi-ați ascuns totul. Am aflat întâmplător, când aveam doisprezece ani, dintr-o discuție între tine și tata. De atunci, fiecare îmbrățișare a ta m-a ars ca o minciună. M-ai crescut ca pe o străină și niciodată nu m-am simțit acasă.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori, lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Cum să-i explic? Cum să-i spun că am vrut doar să o protejez? Că am iubit-o mai mult decât orice pe lume?

Mihai a venit acasă târziu în noapte. L-am găsit în bucătărie, cu capul în mâini.
— Mihai, ce facem? Unde e Ioana?
El a ridicat privirea spre mine, ochii lui albaștri plini de vinovăție.
— Nu știu… Poate că am greșit. Poate trebuia să-i spunem adevărul mai devreme.
— Dar cum să-i spui unui copil că părinții lui adevărați l-au abandonat? Cum să-i spui că nu ești mama ei biologică?
— Poate că ar fi fost mai bine decât să trăiască în minciună…

Zilele au trecut greu. Vecinii întrebau de Ioana, rudele ne priveau cu suspiciune. La școală, colegii mă evitau – zvonurile circulau repede într-un oraș mic.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la o femeie necunoscută.
— Bună seara, sunteți doamna Ana Popescu?
— Da…
— Sunt Maria Dumitru… mama biologică a Ioanei.

Am simțit cum mi se taie respirația.
— Ce vreți?
— Ioana e la mine. E speriată și confuză. Vrea să vă vadă.

Am mers la apartamentul modest al Mariei din cartierul Nord. Ioana stătea pe canapea, cu ochii roșii de plâns. M-am apropiat încet.
— Ioana… te rog… ascultă-mă.
Ea s-a ridicat brusc.
— De ce mi-ați ascuns adevărul? De ce nu mi-ați spus niciodată cine sunt?
Am încercat să-i explic totul: cum am găsit-o la orfelinat după ce pierdusem un copil la naștere; cum am simțit din prima clipă că e a mea; cum fiecare zi fără ea ar fi fost un iad.
Ioana a izbucnit:
— Dar eu nu sunt copilul vostru! Nu sunt nimic pentru voi!
Maria a intervenit timid:
— Ioana… eu nu te-am putut crește atunci. Eram prea tânără, prea speriată… Dar Ana și Mihai te-au iubit ca pe propriul lor copil.
Ioana a izbucnit în plâns și a fugit din cameră.

Au trecut luni până când Ioana a acceptat să vorbească din nou cu noi. Terapia ne-a ajutat să ne spunem lucruri pe care le-am ținut ascunse ani întregi. Am plâns împreună, ne-am certat, ne-am îmbrățișat iar și iar.

Astăzi, relația noastră e fragilă dar reală. Ioana are două mame – una care i-a dat viață și una care a crescut-o cu toată dragostea din lume. Încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt.

Mă întreb adesea: oare adevărul doare mai puțin decât minciuna? Sau poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet? Voi ce ați fi făcut în locul meu?