Ușile închise: Povestea unei mame care nu-și mai găsește locul

— Nu cred că e momentul potrivit, mamă, îmi spune Mark, evitându-mi privirea în timp ce-și strânge geaca pe el, pregătit să plece la serviciu.

Îl privesc cum își caută cheile pe holul îngust al apartamentului lor nou, în care am fost invitată tot mai rar în ultimul an. Îmi simt inima grea, ca și cum fiecare cuvânt nerostit între noi ar fi o piatră pe care o car în piept.

— Dar e ziua lui Andrei, îi spun încet, aproape șoptit. Mi-ar fi plăcut să-l văd suflând în lumânări… Să-i duc prăjitura aia cu mere pe care o iubea când era mic.

Mark oftează. — O să-l vezi la sfârșit de săptămână, promit. Acum… Jelena vrea să fie doar noi.

Jelena. Numele ei a devenit ca un zid între mine și fiul meu. O iubisem ca pe propria mea fiică la început, dar de când s-au mutat în apartamentul lor, parcă totul s-a schimbat. Nu știu ce am făcut greșit. Poate am fost prea prezentă? Poate am dat prea multe sfaturi? Sau poate doar… nu mai e loc pentru mine.

Mă întorc acasă cu sacoșa plină de mere și sufletul gol. Pe drum mă gândesc la vremurile când Mark venea acasă cu genunchii juliți și îmi povestea tot ce i se întâmplase la școală. Acum nu mai știu nimic despre el. Nici despre Andrei, nepotul meu. Îi văd doar din poze pe Facebook, la petreceri sau excursii la munte, mereu zâmbind fără mine.

Seara, telefonul rămâne mut pe noptieră. Îmi fac curaj și îi scriu Jelenăi: „Dacă aveți nevoie de ajutor cu Andrei, pot veni oricând.” Răspunsul vine sec după două ore: „Mulțumim, ne descurcăm.”

Mă simt ca un musafir nepoftit în propria viață. Vecina mea, doamna Stanciu, mă întreabă într-o zi la piață:

— Ce mai face nepotul? Îl vezi des?

Înghit în sec și zâmbesc fals: — Da, e bine… Crește mare.

Adevărul e că nu știu dacă îi place încă prăjitura mea cu mere sau dacă a învățat să meargă pe bicicletă. Nu știu dacă are prieteni sau dacă îi e frică de întuneric. Nu știu nimic.

Într-o duminică, adun tot curajul și mă duc la ei fără să anunț. Bate vântul rece și scările blocului mi se par mai abrupte ca niciodată. Sun la ușă și aud pași grăbiți dincolo de ea.

Jelena deschide ușa doar cât să-i văd chipul obosit:

— Milena… nu ne-ai sunat înainte.

— Am trecut prin zonă și m-am gândit să văd dacă aveți nevoie de ceva… Am adus plăcintă cu mere pentru Andrei.

O aud pe Andrei chicotind în sufragerie. Inima mi se strânge.

— Mulțumim, dar chiar ieșim acum. Poate altă dată.

Îmi întinde tava cu plăcintă înapoi. Mâinile mi se zbat să nu tremure.

— Înțeleg… Să aveți o zi frumoasă.

Cobor scările cu pași mici, simțind că fiecare treaptă mă apasă mai tare. În fața blocului mă opresc și mă uit la tava cu plăcintă. O las pe o bancă pentru cineva care poate are nevoie de ea mai mult decât familia mea.

Acasă, mă așez la masa din bucătărie și privesc poza lui Mark de când era mic. Îmi amintesc cum îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el. Dar nimeni nu m-a pregătit pentru ziua când el nu va mai avea nevoie de mine.

Într-o seară primesc un telefon de la Mark:

— Mamă… te-am supărat?

Vocea lui e stinsă, ca o lumânare pe sfârșite.

— Nu… doar că mi-e dor de voi.

— Știu… E complicat cu Jelena. Ea crede că te bagi prea mult… Că vrei să controlezi totul.

Înghit în sec. — Eu doar vreau să ajut…

— Știu, mamă. Dar poate ar trebui să ne lași puțin spațiu. Să ne găsim ritmul nostru.

Închid ochii și încerc să nu plâng. Spațiu… Cât spațiu poate suporta o inimă de mamă fără să se spargă?

Trec lunile și mă obișnuiesc cu tăcerea. Încep să merg la clubul pensionarilor din cartier, să fac plimbări lungi prin parc și să citesc cărți pe care le-am tot amânat ani la rând. Dar golul rămâne acolo, ca o rană care nu se vindecă.

Într-o zi primesc un mesaj de la Andrei: „Bunico, pot veni la tine să facem prăjitură?”

Inima mi-o ia razna. Îi răspund imediat: „Te aștept cu drag!”

Când îl văd alergând spre mine cu zâmbetul larg, simt că lumea mea se luminează din nou pentru o clipă.

Dar știu că nimic nu va mai fi ca înainte. Că trebuie să accept granițele impuse de copiii mei și să-mi găsesc fericirea altfel decât am visat-o.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte uși rămân închise între generații? Și cât de mult trebuie să renunțăm din noi pentru a nu pierde iubirea celor dragi?