Umbra mamei: Povestea unei iubiri care doare

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că nu mă asculți niciodată?
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti pe la colțuri. Era seară, iar afară ploua mărunt, ca o promisiune de tristețe. Stăteam în picioare, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Vlad, nu e vorba că nu te ascult… dar nu poți să-ți lași copiii și soția pentru… pentru o altă femeie! Ce-o să spună lumea? Ce-o să facă Ana fără tine?
El a oftat adânc, privindu-mă cu ochii aceia albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui lui.
— Lumea… mereu lumea! Dar eu? Eu nu contez deloc?
M-am simțit mică, neputincioasă. Îmi venea să-l iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar între noi era un zid ridicat din ani de tăceri și reproșuri nerostite.

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu mult înainte, când Vlad era doar un copil și eu o mamă prea ocupată să muncească la două slujbe ca să-i ofere ce n-am avut eu niciodată. Soțul meu, Gheorghe, murise devreme, lăsându-mă singură cu Vlad și sora lui mai mică, Irina. Am tras din greu, am strâns din dinți și am făcut tot ce-am putut ca să nu le lipsească nimic. Dar poate că le-a lipsit tocmai dragostea mea, timpul meu.

Anii au trecut repede. Vlad s-a însurat cu Ana, o fată bună, liniștită, crescută la țară. Au avut doi copii frumoși, Daria și Paul. Eu am rămas mereu aproape de ei, ajutând cu copiii, cu banii când era nevoie, cu sfaturi – poate prea multe sfaturi. Ana mă privea uneori cu o răbdare obosită, iar Vlad… Vlad se îndepărta tot mai mult.

Când am aflat că are pe altcineva – o colegă de la serviciu, mai tânără cu zece ani – am simțit cum mi se rupe inima. Am vrut să cred că e doar o aventură trecătoare. Dar el a început să lipsească nopți întregi de acasă. Ana plângea pe ascuns în baie. Copiii întrebau unde e tata. Eu încercam să țin totul laolaltă, ca un păpușar disperat care trage de sfori rupte.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, Ana s-a așezat la masă lângă mine. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.
— Elena, nu mai pot. Nu vreau să-l pierd, dar nici nu pot trăi așa… Ce să fac?
Am vrut să-i spun să lupte pentru el. Să nu-l lase să plece. Dar m-am uitat la ea și mi-am dat seama cât de obosită era. Cât de mult suferise deja.
— Nu știu, draga mea… Poate că trebuie să-l lași să aleagă singur.

Irina, sora lui Vlad, venea des pe la noi. Încerca să-l convingă să se întoarcă acasă.
— Ești egoist! Nu vezi că îi distrugi pe toți? Mama s-a îmbolnăvit de inimă de când ai început prostiile astea!
Vlad ridica din umeri.
— Nu mai sunt copilul vostru! Am dreptul să fiu fericit!

Într-o zi am făcut infarct. M-au dus la spital cu ambulanța. Îmi amintesc doar lumina albă a salonului și vocea Anei care îmi spunea să rezist. Vlad a venit abia după două zile. S-a așezat lângă patul meu și m-a privit lung.
— Mamă… îmi pare rău.
Nu am putut spune nimic. Aveam un nod în gât și o durere surdă în piept care nu avea legătură doar cu boala.

După externare, casa era mai goală ca niciodată. Ana plecase la părinții ei cu copiii. Vlad stătea singur în camera lui din copilărie și fuma pe furiș la geam.
— Ce-ai de gând să faci? l-am întrebat într-o seară.
A dat din umeri.
— Nu știu… Poate că am greșit. Poate că nu sunt făcut pentru familie.

Mi-am dat seama atunci cât de mult îl iubesc și cât de neputincioasă sunt în fața alegerilor lui. Am încercat să-l ajut toată viața, dar poate că l-am sufocat cu grija mea. Poate că n-am știut să-l las să fie bărbat.

Au trecut luni până când Ana s-a întors acasă cu copiii. Vlad s-a rugat de ea să-l ierte. A promis că va încerca să repare ce a stricat. Eu am rămas în umbră, privind cum familia mea se reconstruiește încet, dar cu fisuri adânci.

Uneori mă întreb dacă dragostea noastră de mame nu e uneori prea grea pentru copiii noștri. Dacă nu cumva orgoliul și frica de a-i vedea suferind ne fac să greșim mai mult decât credem.

Poate că adevărata iubire e să-i lași să cadă și să-i ridici doar când cer ajutorul. Sau poate că nu există rețete pentru fericire.

Voi ce credeți? Unde se termină datoria unei mame și unde începe libertatea copilului ei?