În fața trădării: Povestea Mariei din București

— Maria, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad era rece, aproape străină. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei din restaurantul nostru preferat, acela unde sărbătoream fiecare aniversare. Oamenii râdeau în jurul nostru, paharele clincheteau, dar pentru mine totul se estompa, ca și cum aș fi privit lumea printr-un geam aburit.

Nu știam atunci că acea seară de aprilie va fi începutul sfârșitului pentru familia noastră. Vlad, soțul meu de șapte ani, tatăl băiețelului nostru, Rareș, mă privea cu ochi goi. Îmi repetam în minte: „Nu e adevărat. Nu mi se întâmplă mie.”

— Maria, nu mai pot continua așa. Am cunoscut pe altcineva. Nu e vina ta, pur și simplu… s-a întâmplat.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să țip, să arunc cu ceva, să-l fac să simtă durerea care mă sfâșia din interior. Dar am rămas nemișcată, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am gândit la Rareș, la serile când îl adormeam împreună, la vacanțele la bunici, la toate promisiunile pe care ni le făcuserăm.

— Cine e? am întrebat cu o voce stinsă.

— O cheamă Irina. Lucrează la mine în firmă. Nu voiam să se întâmple… dar nu mai pot trăi în minciună.

Am ieșit din restaurant fără să-mi iau geaca. Aerul rece de primăvară m-a izbit în piept ca o palmă. Mergeam pe Calea Victoriei fără să văd nimic în jur. M-am oprit pe o bancă și am plâns până când nu am mai avut lacrimi.

A doua zi dimineață, Rareș m-a întrebat de ce am ochii umflați. I-am spus că am alergie la polen. Am mințit pentru că nu știam cum să-i spun că tata nu va mai veni acasă.

Săptămânile care au urmat au fost un coșmar. Vlad a început să doarmă la birou „din cauza proiectelor”, iar eu încercam să țin totul sub control: serviciul, copilul, facturile, privirile curioase ale vecinilor. Mama mă suna zilnic:

— Maria, trebuie să fii tare pentru Rareș! Nu-l lăsa să simtă că ceva nu e în regulă.

Dar cum să fii tare când lumea ta se prăbușește?

La serviciu, colegii mă priveau cu milă. Șeful meu, domnul Popescu, m-a chemat într-o zi la el:

— Maria, dacă ai nevoie de câteva zile libere…

— Nu, mulțumesc. Am nevoie să muncesc.

Munca era singurul lucru care mă ținea pe linia de plutire. Seara, după ce Rareș adormea, plângeam în baie ca să nu mă audă.

Într-o zi, Vlad a venit să-și ia hainele. Rareș s-a agățat de el:

— Tati, unde mergi? Nu mai stai cu noi?

Vlad s-a uitat la mine neputincios. Am simțit o ură surdă crescând în mine — pentru el, pentru Irina, pentru toți cei care păreau fericiți.

Au trecut luni până când am putut să respir fără să doară. Am început să merg la terapie la insistențele prietenei mele, Alina:

— Maria, nu ești singură! Trebuie să vorbești cu cineva.

La început am urât fiecare ședință. Dar încet-încet am început să-mi recunosc furia și frica. Să accept că nu eu sunt de vină pentru trădarea lui Vlad.

Rareș a început să pună întrebări:

— Mami, de ce nu mai vine tati acasă?

I-am spus adevărul pe cât am putut:

— Tati și cu mine nu ne mai înțelegem așa cum trebuie. Dar te iubim amândoi foarte mult.

A fost greu. Fiecare zi era o luptă cu mine însămi: să nu mă las copleșită de resentimente, să nu-i vorbesc urât lui Vlad de față cu Rareș, să găsesc puterea să merg mai departe.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Rareș, m-am uitat în oglindă și mi-am spus:

— Maria, tu cine ești fără Vlad? Ce vrei tu de la viață?

Am început să ies mai des cu Alina și cu alte prietene. Am mers la teatru, la film, am redescoperit Bucureștiul pe care îl ignorasem ani de zile. Am început chiar un curs de pictură — ceva ce visam din copilărie.

Vlad a încercat să revină în viața noastră după ce relația lui cu Irina s-a destrămat rapid. A venit într-o seară cu flori și ochii roșii:

— Maria… am greșit. Poți să mă ierți?

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În trecut aș fi cedat imediat — dar acum eram alt om.

— Vlad… nu pot uita ce ai făcut. Poate într-o zi te voi ierta cu adevărat. Dar nu mai putem fi împreună.

A plecat tăcut. Rareș a venit lângă mine și m-a luat de mână:

— Mami… suntem bine?

L-am strâns tare la piept:

— Da, puiule. Suntem bine.

Astăzi sunt încă pe drumul vindecării. Sunt încă furioasă uneori, încă tristă alteori — dar sunt și recunoscătoare pentru tot ce am descoperit despre mine însămi.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” și să-și construiască o viață nouă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?