Când adevărul doare: Lupta unui tată pentru fiul său într-o școală românească

— Domnule Ionescu, veniți urgent la școală! Vlad a leșinat la oră! Glasul panicat al directoarei mi-a străpuns liniștea dimineții ca o lamă rece. Am aruncat telefonul pe banchetă și am pornit spre școală cu inima bubuind în piept. Pe drum, gândurile mi se învârteau haotic: Ce s-a întâmplat? De ce Vlad? Oare am greșit cu ceva ca tată?

Când am ajuns, l-am găsit pe Vlad întins pe o canapea veche, cu fața albă ca varul. Lângă el, doamna profesoară de matematică, doamna Popa, încerca să-l trezească stropindu-l cu apă pe frunte. — Nu știu ce s-a întâmplat, domnule Ionescu, pur și simplu a căzut din picioare, mi-a spus ea, evitând să mă privească în ochi.

Am luat băiatul în brațe și am fugit la spital. Pe drum, Vlad a deschis ochii și a șoptit: — Tata, nu mai vreau la școală… M-am simțit sfâșiat între dorința de a-l proteja și neputința de a-i schimba lumea.

La spital, medicii au spus că e vorba de stres și oboseală. — Copilul dumneavoastră e suprasolicitat. Are nevoie de odihnă și de mai puțină presiune. Am dat din cap, dar știam că nu e atât de simplu. Vlad era mereu primul la teme, la concursuri, la olimpiade. Învățase să fie cel mai bun pentru că altfel nu era băgat în seamă nici de profesori, nici de colegi.

A doua zi am mers la școală să vorbesc cu directoarea, doamna Dobre. — Domnule Ionescu, copiii trebuie să fie rezistenți. Așa e viața. Dacă nu facem performanță, nu avem viitor! Am simțit cum îmi fierbe sângele. — Dar sănătatea copilului meu? Nu contează deloc?

— Sănătatea e importantă, dar nu putem face rabat de la programă. Dacă îl menajăm pe Vlad, ceilalți părinți vor cere același lucru. Și atunci ce facem?

M-am întors acasă cu un gust amar. Seara, la cină, Vlad stătea cu ochii în farfurie. — Tata, dacă nu iau premiul întâi anul ăsta, doamna Popa a zis că nu mă mai lasă la olimpiadă… Am simțit cum mi se rupe sufletul. Soția mea, Irina, încerca să-l încurajeze: — Nu contează premiile, contează să fii sănătos! Dar Vlad nu o asculta. Pentru el, școala devenise un câmp de luptă unde nu avea voie să piardă.

În următoarele săptămâni am încercat să vorbesc cu profesorii. Unii m-au ascultat politicos, alții mi-au spus direct: — Domnule Ionescu, dacă nu vă convine sistemul, mutați copilul la privat! Dar noi nu aveam bani pentru o școală privată. Eram prinși într-o capcană fără ieșire.

Într-o seară l-am găsit pe Vlad plângând în baie. — Nu mai pot, tata… Nu mai vreau să merg mâine… Mi-e frică de doamna Popa… Mi-a zis că dacă mai greșesc la teză mă face de râs în fața clasei… M-am prăbușit lângă el și l-am strâns în brațe. — O să găsim o soluție, îți promit!

Am început să caut ajutor: psihologi, consilieri școlari, inspectorat. Peste tot aceeași poveste: „Nu avem resurse”, „Nu putem interveni”, „Așa e programa”. Într-o zi am primit un mail de la doamna Popa: „Vlad nu se implică suficient la ore. Vă rog să discutați cu el acasă.” Am răspuns calm: „Vlad are nevoie de sprijin, nu de presiune suplimentară.” Niciun răspuns.

Într-o dimineață am decis să-l țin acasă pe Vlad. Am sunat la școală și am anunțat că e bolnav. După două zile am primit un telefon de la directoare: — Domnule Ionescu, dacă nu aduceți adeverință medicală și nu vă prezentați la consiliul profesoral, vom anunța Protecția Copilului! Am simțit că mă sufoc.

La consiliu am fost întâmpinat ca un infractor. — Domnule Ionescu, copilul dumneavoastră are absențe nemotivate și rezultate în scădere. Ce se întâmplă acasă? Am încercat să le explic că Vlad suferă din cauza presiunii și a lipsei de empatie din partea profesorilor. M-au privit ca pe un nebun.

După ședință am ieșit pe hol și l-am întâlnit pe domnul Radu, profesorul de română. — Știți ceva? Și eu am fost ca Vlad când eram mic. Am avut noroc cu o profesoară care m-a înțeles… Poate ar trebui să mergeți mai sus, la inspectorat sau chiar la presă.

Am scris o scrisoare deschisă despre ce i se întâmplă lui Vlad și am trimis-o către Inspectoratul Școlar și câteva ziare locale. Au urmat telefoane nervoase de la școală și priviri tăioase din partea profesorilor. Dar ceva s-a schimbat: câțiva părinți m-au sunat să-mi spună că și copiii lor trec prin același coșmar.

Într-o zi, Vlad a venit acasă zâmbind timid: — Tata, azi doamna Popa n-a mai țipat la mine… Și colegii m-au întrebat dacă sunt bine… Poate că vocea mea a contat măcar puțin.

Lupta nu s-a terminat. Sistemul e încă rigid și rece. Dar am învățat că nu trebuie să taci când vezi nedreptate. Când adevărul doare, trebuie spus cu voce tare.

Mă întreb adesea: câți copii ca Vlad mai suferă în tăcere? Câți părinți se simt neputincioși ca mine? Poate dacă ne unim vocile, vom reuși să schimbăm ceva.