Când mama-soacră a decis pentru mine: Povestea Anei

— Ana, nu te mai uita la mine cu ochii ăia! Ai auzit ce-am zis: copilul se va numi Gheorghe, ca tatăl lui Radu. Așa se face la noi în familie!

Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji, dar am rămas nemișcată pe scaunul din bucătărie, cu mâinile strânse în poală. Mama-soacră, doamna Viorica, stătea în picioare, cu mâinile în șolduri, privindu-mă de parcă eram o adolescentă obraznică, nu mama viitorului ei nepot. Radu, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în podea, incapabil să spună ceva. În aer plutea miros de ciorbă și de tensiune.

— Dar eu… am visat mereu să am o fetiță și să o cheme Maria, am șoptit. Poate… poate nu ar trebui să decidem acum.

Viorica a râs scurt, sec:
— Nu e vorba de ce visezi tu, Ana! În familia noastră, tradiția e lege. Și dacă nu-ți convine, poate ar trebui să te gândești dacă locul tău e aici.

Cuvintele ei au căzut ca o sentință. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Viorica își băga nasul în viața noastră: de la cum să gătesc sarmalele până la ce culoare să aibă perdelele din sufragerie. Dar acum era vorba despre copilul meu. Despre mine.

După ce a plecat, am rămas singură cu Radu. El s-a apropiat încet și m-a luat de mână.
— Ana, știi cum e mama… Nu vrea decât binele nostru. Hai să nu ne certăm din cauza asta.

— Binele nostru? Sau liniștea ei? Radu, tu chiar nu vezi că mă sufoc aici?

El a oftat și a dat din umeri.
— E greu… Știi că tata a murit devreme și mama s-a sacrificat pentru mine. Nu pot să-i întorc spatele acum.

Am simțit un val de furie și neputință. De câte ori trebuia să mă sacrific eu pentru ca altcineva să fie mulțumit? De câte ori trebuia să tac pentru ca familia lui Radu să nu fie deranjată?

Au trecut zilele una după alta, fiecare la fel de apăsătoare. Viorica venea zilnic la noi, aducea borcane cu zacuscă și sfaturi nesolicitate. Îmi verifica frigiderul, îmi critica modul în care spălam rufele și mereu găsea ceva de comentat despre hainele mele sau despre prietenele pe care le aveam.

Într-o seară, după ce am plâns pe ascuns în baie, am ieșit și l-am găsit pe Radu pe canapea, uitându-se absent la televizor.
— Radu, nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Când ai de gând să-mi iei partea?

El s-a uitat la mine cu ochii goi.
— Ana, nu vreau scandaluri. Dacă ai răbdare, poate se schimbă lucrurile…

— Nu se vor schimba niciodată dacă nu facem nimic!

A doua zi dimineață, Viorica a venit iar pe neanunțate. A intrat direct în bucătărie și a început să scoată vasele din dulapuri.
— Uite ce dezordine ai aici! Dacă ai fi mai atentă…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine.
— Doamnă Viorica, vă rog să ieșiți din casa mea! Am spus-o răspicat, cu voce tremurată.

Ea s-a întors spre mine șocată.
— Cum îndrăznești? Eu am crescut acest băiat singură! Tot ce aveți e datorită mie!

— Poate că da, dar acum e casa mea și familia mea! Și nu mai accept să fiu tratată ca o slujnică!

Radu a venit în fugă din dormitor.
— Ce se întâmplă aici?

— Spune-i mamei tale că nu mai vreau să vină fără să anunțe! Spune-i că vreau să-mi cresc copilul după cum simt eu!

Radu s-a uitat când la mine, când la mama lui. Apoi a spus încet:
— Mamă… poate ar trebui să ne lași puțin spațiu…

Viorica a izbucnit în lacrimi și a ieșit trântind ușa. Am rămas cu inima bătând nebunește și cu lacrimi în ochi. Radu s-a retras tăcut în dormitor. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care tac de dragul păcii în familie, care înghit umilințe doar ca să nu supere pe nimeni.

A doua zi dimineață am făcut bagajele. L-am privit pe Radu cum doarme și mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. I-am lăsat un bilet: „Am nevoie de respect și liniște. Dacă vrei să fim o familie, trebuie să fim noi doi, nu trei.”

Am plecat la sora mea, Ioana. Ea m-a primit cu brațele deschise.
— Ana, ai făcut bine! Prea multe femei trăiesc vieți care nu le aparțin…

Au trecut luni până când Radu a venit la mine. Era schimbat, obosit.
— Ana… îmi lipsești. Am vorbit cu mama. I-am spus că dacă vrea să fac parte din viața mea, trebuie să te respecte.

L-am privit lung.
— E prea târziu?

Nu i-am răspuns atunci. Aveam nevoie de timp ca să mă regăsesc pe mine însămi. Dar știam că făcusem ceea ce trebuia.

M-am întrebat adesea: câte femei ar avea curajul să spună „ajunge”? Câte dintre noi ne pierdem vocea doar pentru liniștea altora? Poate că e timpul să ne spunem povestea și să ne cerem dreptul la fericire.