Tot ce-am gătit pentru familia mea a ajuns la soacra mea – și atunci am înțeles cât de invizibilă sunt

— Marta, unde e mâncarea? întrebă fiica mea, Ilinca, cu ochii mari, răscolind frigiderul aproape gol.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tocmai terminasem de gătit pentru toată săptămâna: ciorbă de perișoare, sarmale, plăcintă cu mere, tot ce știam că le place lor. Era duminică seara, iar bucătăria mirosea încă a scorțișoară și cimbru. Dar acum, rafturile erau aproape goale.

— Nu știu, Ilinca… poate a pus tata ceva la congelator? am încercat să par calmă, deși inima îmi bătea nebunește.

Soțul meu, Radu, intră în cameră cu telefonul la ureche. Vorbea încet, dar am prins câteva cuvinte: „Da, mamă… ți-am adus tot ce ți-am promis.”

Mi s-a tăiat respirația. Am ieșit pe hol și l-am privit fix:

— Radu, ai luat tu mâncarea?

A oftat scurt, ca și cum întrebarea mea era o povară inutilă.

— Da, i-am dus-o mamei. Are nevoie, nu se simte bine. Ce era să fac?

— Să mă întrebi! am izbucnit. Să-mi spui! Am muncit toată ziua pentru noi!

— Marta, nu exagera. E mama mea. O să gătești din nou, nu e mare lucru.

Am simțit cum îmi tremură mâinile. Nu era prima dată când Radu lua decizii peste capul meu, dar niciodată nu fusesem atât de invizibilă. Munca mea, timpul meu, grija mea – toate dispăruseră într-o clipă, fără ca măcar să conteze.

Ilinca s-a uitat la mine speriată. Băiatul nostru mai mic, Vlad, a venit și el în bucătărie:

— Mama, mi-e foame…

Am simțit că mă sufoc. Am scos din dulap niște biscuiți vechi și i-am pus pe masă. Copiii au tăcut. Radu s-a retras în dormitor fără să mai spună nimic.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am pus pe alții pe primul loc: când am renunțat la job ca să stau cu copiii mici; când am acceptat ca soacra mea să vină neanunțată și să critice orice fac; când am tăcut de dragul păcii în casă. Dar acum nu mai puteam tăcea.

A doua zi dimineață, am făcut cafeaua și m-am așezat la masă cu Radu.

— Trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine plictisit:

— Iar începi?

— Da. Pentru că nu mai pot să fiu invizibilă în casa asta. Nu e vorba doar despre mâncare. E despre respect. Despre faptul că decizi mereu fără mine. Că mama ta e mereu pe primul loc.

— Marta, exagerezi! Mama e bolnavă! Ce vrei să fac?

— Să fii partenerul meu! Să mă respecți! Să nu mă tratezi ca pe o servitoare care trebuie doar să gătească și să tacă!

Radu a dat ochii peste cap:

— Dacă nu-ți convine, fă cum vrei.

M-am ridicat de la masă tremurând. Pentru prima dată în viață am simțit că trebuie să aleg între mine și „noi”. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona.

— Simona, nu mai pot. Mă simt ca o fantomă în propria casă.

Ea a oftat:

— Marta, știi că te susțin orice ai decide. Dar trebuie să-i arăți că nu ești invizibilă.

În acea zi am plecat la mama mea cu copiii. Le-am spus că avem nevoie de o pauză. Mama m-a privit lung:

— Marta, tu nu ești făcută să trăiești în umbra nimănui. Ai uitat cine ești?

Am plâns mult în acea seară. Copiii au adormit lângă mine, iar eu mi-am promis că nu voi mai accepta niciodată să fiu dată la o parte.

După două zile, Radu m-a sunat:

— Când te întorci acasă?

— Nu știu dacă mă mai întorc așa cum era înainte.

A tăcut lung la telefon.

— Marta… n-am vrut să te rănesc. Dar mama chiar are nevoie de ajutor.

— Și eu am nevoie de tine! De respectul tău! De sprijinul tău! Nu pot fi mereu pe ultimul loc!

Nu a avut ce să răspundă.

Au trecut câteva zile până când am revenit acasă. Radu părea schimbat – sau poate doar speram eu asta. A început să mă întrebe înainte să ia decizii importante. S-a oferit să gătească împreună cu mine pentru mama lui și pentru noi. Dar rana rămâne.

Uneori mă întreb dacă nu cumva prea multe femei din România trăiesc așa: invizibile între propriii pereți, mereu pe ultimul loc după soacră, copii și soț. Oare cât timp trebuie să treacă până când ne vom face auzite cu adevărat?

Mă uit la copiii mei și mă întreb: oare vor învăța ei să ceară respect sau vor repeta povestea mea? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?