Pâinea care nu a mai ajuns: adevărul după ani de tăcere

— Nu uita să iei și lapte, Lucian! am strigat din prag, în timp ce el își trăgea grăbit geaca peste cămașa bleu. Mi-a zâmbit înapoi, cu ochii aceia calzi care mă făceau să cred că orice furtună poate fi trecută. — Revin imediat, Ilinca, doar până la colț. Pâine și lapte.

Apoi ușa s-a închis cu un clinchet sec. Era o dimineață de martie, cu miros de ploaie și promisiunea unei zile obișnuite. Nu știam că acela avea să fie ultimul zâmbet pe care îl vedeam pe chipul lui Lucian.

Au trecut orele. Am început să mă neliniștesc când pâinea nu apărea pe masă, iar telefonul lui suna în gol. Am sunat la spital, la poliție, la prieteni. Nimeni nu știa nimic. Vecina de la trei, tanti Margareta, mi-a spus cu jumătate de gură: — Poate a obosit și el, Ilinca… Poate are nevoie de o pauză.

Dar Lucian nu era genul care să plece fără să spună. Nu era genul care să lase totul baltă: pe mine, pe Mara, fetița noastră de șase ani, pe casa noastră mică din cartierul Titan. În acea seară am dormit cu telefonul sub pernă și cu Mara lipită de mine, întrebând din cinci în cinci minute: — Mami, când vine tati?

Au urmat zilele acelea lungi, în care fiecare sunet pe scară îmi făcea inima să tresară. Am lipit afișe cu poza lui Lucian prin tot cartierul. Am mers la poliție de zeci de ori. Răspunsurile erau mereu aceleași: „Nu avem nicio veste.” „Poate a plecat de bunăvoie.” „Poate a avut probleme despre care nu știați.”

Prietenii au început să dispară încet-încet. Unii nu știau ce să spună, alții mă priveau cu milă sau suspiciune. Mama mea a venit din Buzău să stea cu noi o vreme. — Trebuie să mergi mai departe, Ilinca. Pentru Mara. Pentru tine.

Dar cum să merg mai departe când fiecare colț al casei păstra urmele lui Lucian? Când Mara desena mereu trei oameni ținându-se de mână? Când noaptea mă trezeam plângând după mirosul lui?

Au trecut luni și apoi ani. Am învățat să trăiesc cu absența lui ca și cum ar fi fost o rană veche care nu se mai vindecă niciodată. Am găsit un job la o librărie din centru, unde oamenii veneau și plecau fără să întrebe prea multe. Mara a crescut tăcută și serioasă, cu ochii lui Lucian și întrebări pe care nu aveam curajul să le rostesc.

Într-o zi, la aproape cinci ani după dispariție, am primit un plic galben fără expeditor. În el era o fotografie veche: Lucian stând pe o bancă într-un parc necunoscut, cu o femeie blondă lângă el și un băiețel mic între ei. Pe spate scria doar atât: „Iartă-mă.”

Am simțit cum tot aerul din cameră se transformă în sticlă spartă. Am privit fotografia ore întregi, încercând să găsesc o explicație. Să fi avut Lucian o altă familie? Să fi fugit de noi? Sau poate era șantajat? Am mers la poliție cu poza, dar anchetatorul a ridicat din umeri: — Poate e trucată. Poate cineva vrea doar să vă rănească.

În acea noapte am stat cu Mara în brațe și i-am spus adevărul pe jumătate: — Tati e undeva departe, dar te iubește.

Adevărul complet l-am aflat abia după încă doi ani, când femeia din fotografie a venit la librărie. S-a prezentat ca fiind Cristina și mi-a spus că Lucian a murit într-un accident rutier în Italia, unde fugise după ce făcuse datorii mari la jocuri de noroc aici, în București. Nu avusese curajul să-mi spună adevărul niciodată. Cristina mi-a întins o scrisoare scrisă de mână:

„Ilinca,
Știu că nu merit iertarea ta. Am greșit față de tine și față de Mara. Am vrut să vă protejez de rușinea mea, dar am fost slab. Te rog să ai grijă de Mara și să-i spui că tati a iubit-o mereu.”

Am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am simțit trădată, furioasă, dar și eliberată într-un fel ciudat: povara incertitudinii dispăruse.

Mara avea treisprezece ani când i-am spus totul. A ascultat în tăcere, apoi m-a întrebat: — Crezi că m-ar fi iubit dacă ar fi rămas?

Nu am știut ce să-i răspund atunci. Poate că dragostea nu e mereu suficientă ca să ne țină împreună sau ca să ne salveze de noi înșine.

Astăzi, când privesc înapoi la toți acești ani de tăcere și minciuni, mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevăruri nespuse doar pentru că ne e teamă? Și cât curaj ne trebuie ca să privim realitatea în față și să mergem mai departe?