Între două focuri: Povestea unei fiice care și-a pierdut mama fără să o fi pierdut cu adevărat

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu eu cea care cedează mereu! am izbucnit, trântind cana de ceai pe masa din bucătărie. Ceaiul s-a vărsat, iar aburii lui s-au risipit în aerul greu al serii de noiembrie. Radu m-a privit lung, cu acea răbdare obosită pe care o avea doar pentru mine.

— Dar e mama ta, Irina. Trei luni fără să-i răspunzi la telefon… Nu crezi că e prea mult?

Mi-am mușcat buza, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În mintea mea, vocea mamei răsuna ca un ecou vechi: „Nu faci niciodată nimic bine. Mereu trebuie să te corectez eu!”

Totul a început în ziua aceea de vară, când am venit acasă cu Radu și i-am spus că vrem să ne mutăm împreună. Mama a tăcut preț de câteva secunde, apoi a izbucnit:

— Nu ai niciun pic de rușine? Cum să te muți cu un bărbat fără să fii măritată? Ce-o să zică lumea?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata nu a zis nimic, doar a oftat și s-a retras în camera lui. Eu am rămas în prag, cu mâinile strânse pe lângă corp, simțindu-mă din nou copilul care nu reușește niciodată să-și mulțumească mama.

— Irina, nu vreau să te pierd, dar nu pot accepta asta! a continuat ea, cu vocea tremurândă.

— Nu mă pierzi, mamă! Doar vreau să trăiesc viața mea!

Apoi au urmat zilele acelea reci, în care fiecare conversație era o ceartă. Orice încercare de apropiere se transforma într-o dispută despre principii, rușine și „ce-o să zică lumea”. Într-o seară, după încă o discuție aprinsă la telefon, am decis să nu-i mai răspund. Am blocat-o pe WhatsApp și mi-am promis că nu voi mai ceda.

Au trecut trei luni. Trei luni în care m-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Radu încerca să mă facă să văd partea bună:

— Poate are nevoie de timp. Poate și ea suferă.

Dar eu știam că mama nu va ceda niciodată. Era genul acela de femeie care nu-și cere scuze nici când greșește. Odată, când aveam doisprezece ani și am spart vaza preferată din sufragerie, m-a pedepsit două săptămâni fără televizor. Când tata i-a spus că exagerează, ea a răspuns:

— Dacă nu-i arăt că a greșit, n-o să învețe niciodată!

Acum, la treizeci și unu de ani, încă simțeam aceeași teamă de a nu o dezamăgi. Dar și aceeași furie că nu mă poate accepta așa cum sunt.

Într-o duminică dimineață, Radu a venit la mine cu telefonul în mână.

— Uite, ți-a scris mama. Vrei să citești?

Am luat telefonul cu mâinile tremurânde. Mesajul era scurt: „Sper că ești bine. Mi-e dor de tine.”

Am izbucnit în plâns. Radu m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Poate e timpul să vorbiți.

Am stat toată ziua cu telefonul în mână, fără curaj să sun. Mă gândeam la toate momentele în care am încercat să-i explic ce simt și la toate dățile când m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată.

Seara târziu, am primit un alt mesaj: „Tata nu se simte bine. Dacă vrei să vii…”

M-am ridicat brusc și am început să mă îmbrac. Radu m-a privit fără să spună nimic; știa că nu mai e loc de discuții.

Drumul spre casa părinților mi s-a părut mai lung ca niciodată. Când am intrat pe poartă, mama era pe verandă, cu ochii roșii de plâns.

— Irina…

Vocea ei era atât de slabă încât abia am recunoscut-o. Am vrut să fug la ea, dar ceva m-a ținut pe loc.

— Cum e tata?

— E la spital. L-au dus azi-noapte. Am vrut să te sun… dar…

Am simțit cum zidul dintre noi începe să se crape. Am intrat în casă și am găsit totul neschimbat: fotografiile noastre pe rafturi, mirosul de supă cu tăiței proaspăt făcuți.

Mama s-a apropiat încet și mi-a atins brațul.

— Irina… îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu știu altfel… Așa am fost crescută.

Am izbucnit în lacrimi și am îmbrățișat-o strâns, ca atunci când eram mică și credeam că brațele ei mă pot apăra de orice rău.

— Și mie mi-e dor de tine, mamă… Dar vreau să mă accepți așa cum sunt.

A plâns și ea, pentru prima dată în fața mea.

Au urmat zile grele la spital, lângă tata. Am stat împreună, eu și mama, fără certuri, doar cu grijă și teamă pentru el. Încet-încet am început să vorbim despre lucruri mici: ceaiul preferat al tatei, florile din grădină, copilăria mea.

Când tata s-a întors acasă, slăbit dar zâmbitor, mama mi-a spus:

— Poate n-am știut mereu cum să fiu mamă bună… Dar te iubesc.

Am zâmbit printre lacrimi.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu povestea asta. Încerc să-mi dau seama dacă iertarea vine dintr-o dată sau dacă trebuie s-o construiești zi de zi, ca pe o casă veche care se dărâmă ușor-ușor.

Oare câți dintre noi trăim cu dorința de a fi acceptați de părinți? Și câți reușim vreodată să ne găsim curajul de a ne arăta vulnerabili în fața lor?