Între două lumi: Ultimatumul care mi-a sfâșiat sufletul
— Ori vinzi apartamentul, ori ne despărțim, Irina! Nu mai pot trăi cu umbra părinților tăi între noi!
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi și amintiri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Nu mă așteptam la asta. Nu după atâția ani în care am crezut că suntem o echipă, chiar dacă viața ne-a pus la încercare de atâtea ori.
— Vlad, nu poți să-mi ceri asta… E tot ce mi-a rămas de la mama și tata. Cum să vând apartamentul în care am crescut?
El s-a ridicat brusc, trântind ușa dulapului. Ochii lui erau reci, străini. — Nu mai suport să simt că nu suntem niciodată doar noi doi. De fiecare dată când mergem acolo, parcă tu rămâi blocată în trecut. Eu nu contez?
Am rămas singură în camera luminată slab, cu vocea lui răsunându-mi în minte. Apartamentul părinților mei era mai mult decât niște pereți și mobilă veche. Era refugiul meu, locul unde mă simțeam în siguranță după ce ei au murit într-un accident stupid, într-o iarnă cu polei pe DN1. Aveam doar 27 de ani atunci și lumea mea s-a prăbușit. Vlad m-a ajutat să mă ridic, dar nu a înțeles niciodată legătura mea cu acel loc.
În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Vlad devenise distant, vorbea puțin și doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la dentist pentru fetița noastră, Mara. Eu evitam subiectul apartamentului, dar știam că nu pot fugi la nesfârșit.
Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să deschid discuția:
— Vlad, hai să vorbim. Poate găsim o soluție…
— Nu mai e nimic de discutat, Irina. Ori eu, ori apartamentul. Nu vreau să trăiesc cu fantomele trecutului tău.
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls aerul din plămâni. Cum să aleg între bărbatul pe care îl iubesc și amintirea părinților mei? Cum să-i explic că nu e vorba doar de nostalgie, ci de identitatea mea?
Am început să merg tot mai des la apartament. Mă plimbam prin camerele goale, atingeam rafturile cu cărțile tatălui meu, simțeam parfumul mamei impregnat în perdele. Vecina de la trei, tanti Lenuța, mă oprea mereu pe scară:
— Draga mea, nu-l vinde! E sufletul familiei tale aici…
Dar Vlad nu voia să audă. Într-o zi mi-a spus direct:
— Dacă nu vinzi până la sfârșitul lunii, eu plec. Găsește-ți singură drumul.
Am plâns ore întregi după ce a ieșit pe ușă. Am sunat-o pe sora mea, Cristina, care locuia la Cluj:
— Ce să fac? Dacă vând apartamentul, simt că-mi pierd rădăcinile. Dacă nu-l vând, îl pierd pe Vlad…
Cristina a oftat:
— Irina, tu știi cel mai bine ce te ține în viață. Dar nu-ți sacrifica sufletul pentru nimeni.
În zilele următoare am început să mă gândesc serios la ce înseamnă familia pentru mine. Vlad era tatăl Marei și omul cu care îmi imaginasem bătrânețea. Dar apartamentul acela era locul unde am râs cu părinții mei, unde am plâns când am picat la facultate și unde m-am ascuns când lumea era prea grea.
Într-o după-amiază ploioasă am mers cu Mara la apartament. S-a jucat cu jucăriile vechi din copilăria mea și m-a întrebat:
— Mami, aici ai fost tu mică?
— Da, iubita mea. Aici am crescut.
— Atunci să nu-l vindem niciodată!
M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât. Cum să-i explic unui copil de șase ani că uneori viața ne pune să alegem între două iubiri?
Ultima discuție cu Vlad a fost cea mai grea.
— Nu pot să-l vând, Vlad. Îmi pare rău. Dacă asta înseamnă că trebuie să ne despărțim… atunci așa va fi.
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Poate că nici eu nu pot trăi cu trecutul tău… Dar nici tu nu poți fără el.
A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat la fratele lui din Ploiești. Mara a plâns mult după el. Eu am rămas cu un gol imens în suflet și cu sentimentul că orice alegere ar fi fost greșită.
Au trecut luni de atunci. Vlad vine să o vadă pe Mara și uneori vorbim civilizat despre ea. Apartamentul părinților mei e tot acolo — neschimbat, plin de amintiri și liniște.
Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă ar fi trebuit să renunț la trecut pentru prezent. Dar poate că adevărata întrebare este: cât din ceea ce suntem vine din ceea ce păstrăm și cât din ceea ce suntem vine din ceea ce suntem dispuși să pierdem?
Voi ce ați fi făcut? Unde trageți linia între loialitatea față de cei care v-au format și dragostea pentru cei care vă cer să mergeți mai departe?