„Nu e vorba despre nepoți, ci despre apartamentul meu”

— Nu vreau să par insistentă, dar… poate ar trebui să vă gândiți la viitorul copiilor, a șoptit Irina, nora mea, cu un zâmbet care nu ajungea la ochi. Stăteam la masa din sufragerie, printre farfurii cu resturi de sarmale și pahare cu vin neterminat. Radu, fiul meu, râdea zgomotos cu cei doi nepoți în camera alăturată. Zgomotul lor părea să vină din altă lume, una în care nu există griji sau calcule reci.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Irina aducea vorba despre apartament, dar niciodată nu fusese atât de directă. M-am uitat la mâinile mele, tremurânde, și am încercat să-mi adun gândurile.

— La ce te referi, Irina? am întrebat încet, deși știam răspunsul.

Ea a ridicat din umeri, prefăcându-se jenată.

— Știți cum e… Copiii cresc, au nevoie de spațiu. Și noi stăm înghesuiți în două camere. Poate… dacă ați vrea să vă mutați la țară, la sora dumneavoastră… Apartamentul ăsta ar fi perfect pentru noi toți.

M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată adevărul: nu era vorba despre nepoți. Era vorba despre apartamentul meu din centrul Bucureștiului, pe care l-am plătit cu ani de muncă la fabrica de confecții și nopți nedormite făcând haine pentru vecini ca să mai câștig un ban.

— Și eu unde să mă duc? am întrebat cu voce stinsă.

Irina a oftat teatral.

— Nu vă spun să plecați mâine. Dar poate ar fi mai bine pentru toată lumea. Știți cum e cu bătrânețea… La țară e aer curat, liniște. Și noi am putea avea grijă de apartament.

Am simțit cum mă cuprinde o furie mocnită. Toată viața am pus familia pe primul loc. Am renunțat la visele mele ca să-l cresc pe Radu singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. Am tras de mine ca să-i dau o educație bună, să nu-i lipsească nimic. Iar acum, când am nevoie de puțină liniște și siguranță, familia mea vrea să mă mute ca pe un pion pe tabla lor de șah.

Radu a intrat în sufragerie cu nepoții după el.

— Ce faceți aici? De ce sunteți așa serioase?

Irina i-a aruncat o privire scurtă.

— Vorbeam despre viitorul copiilor. Mama ta ar putea să ne ajute foarte mult dacă ar fi dispusă să ne lase apartamentul.

Radu s-a uitat la mine jenat.

— Mamă… știi că nu vrem să te supărăm. Dar chiar ne-ar ajuta mult. E greu cu doi copii într-un spațiu mic…

Am simțit cum mi se umezes ochii. Nu voiam să plâng în fața lor. M-am ridicat încet de la masă.

— Mă duc să mă odihnesc puțin, am spus și am ieșit din cameră.

În dormitorul meu mic, printre poze vechi și amintiri prăfuite, m-am prăbușit pe pat. M-am gândit la mama mea, care a murit singură într-un sat uitat de lume pentru că nici eu nu m-am putut întoarce la timp s-o ajut. Oare așa se repetă istoria?

Seara, când au plecat, Radu m-a îmbrățișat scurt.

— Gândește-te, mamă. Nu vrem decât ce e mai bine pentru toți.

Am rămas singură în apartament. Zgomotul orașului părea mai apăsător ca niciodată. Am privit pe geam luminile blocurilor din jur și m-am întrebat: chiar sunt o povară pentru copilul meu? Oare dragostea se măsoară în metri pătrați?

Zilele următoare au trecut greu. Irina mi-a trimis mesaje reci: „V-ați gândit la propunerea noastră?” Prietenele mele din bloc au început să bârfească: „Ai grijă, Maria! Mulți au fost dați afară din casele lor de propriii copii.”

M-am dus la notar să mă interesez ce drepturi am. Doamna notar m-a privit cu compasiune.

— Doamnă Maria, sunteți proprietara legală. Nimeni nu vă poate obliga să plecați sau să le dați apartamentul cât timp trăiți.

M-am întors acasă cu sufletul mai ușor, dar tot neliniștită. Într-o seară, Radu a venit singur.

— Mamă… Irina e supărată că nu vrei să ne ajuți. Zice că nu-ți pasă de nepoți.

L-am privit lung.

— Radu, tu chiar crezi că nu-mi pasă? Tot ce am făcut în viața asta a fost pentru tine! Dar și eu am dreptul la liniște și siguranță la bătrânețe. Nu vreau să ajung pe drumuri sau să depind de mila altora.

A tăcut rușinat.

— Nu știu ce să fac… Sunt prins între tine și Irina. Ea zice că dacă nu ne ajuți, poate ar trebui să ne mutăm la ai ei în provincie…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Familia mea se destramă din cauza unui apartament?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă și m-am uitat la fiecare colț: aici a făcut Radu primii pași, aici am plâns când am primit vestea că soțul meu nu se mai întoarce… Fiecare perete are povestea lui.

A doua zi dimineață am decis: nu voi ceda presiunilor. Le voi lăsa apartamentul după ce nu voi mai fi, dar până atunci vreau să trăiesc liniștită în casa mea.

Le-am spus asta răspicat la următoarea vizită. Irina a plecat trântind ușa. Radu m-a privit trist.

— Sper să nu regreți decizia asta…

Am rămas singură din nou. Poate că voi fi mai singură ca niciodată, dar cel puțin voi fi liberă în casa mea.

Mă întreb uneori: oare cât valorează dragostea unei familii când totul se reduce la un apartament? Voi ce ați face în locul meu?