„Aici nu ești decât o musafiră” – Povestea unei vieți între două uși închise

— Nu uita, Irina, asta e casa fiului meu. Tu ești doar o musafiră aici.
Cuvintele soacrei mele, doamna Lidia, au căzut peste mine ca un ciocan rece, chiar în seara nunții. Mirosea a sarmale și a flori ofilite, iar eu, cu rochia încă pe mine, încercam să-mi găsesc locul printre cutiile cu daruri și privirile reci ale noii mele familii. M-am uitat la Vlad, soțul meu, sperând să spună ceva, orice, dar el doar a ridicat din umeri și s-a uitat pe fereastră.

Așa a început căsnicia mea: cu o ușă trântită între mine și liniștea pe care o visam. Am crescut la țară, într-o familie modestă, unde mama mă învățase să fiu demnă și să nu accept umilința. Dar aici, în apartamentul din Drumul Taberei, fiecare zi era o luptă pentru un colț de intimitate. Lidia avea cheia de la toate sertarele și de la sufletul lui Vlad. Dimineața mă trezea cu bătăi în ușă: „Hai, Irina, nu dormi toată ziua! În casa asta avem reguli.”

Primele luni am încercat să mă fac plăcută. Spălam vasele înainte să apuce ea, găteam ciorbe după rețeta ei, mă ofeream să merg la piață. Dar nimic nu era destul. „Nu așa se face salata de vinete”, „Nu știi să calci cămășile”, „Nu te pricepi la nimic”. Vlad venea târziu de la muncă și se retrăgea în camera lui, lăsându-mă singură cu reproșurile. Uneori îl rugam cu voce stinsă:

— Vlad, spune-i ceva…

— Las-o, Irina, așa e ea. Nu te mai consuma.

Dar eu mă consumam. În fiecare zi puțin câte puțin.

Când am rămas însărcinată, am crezut că lucrurile se vor schimba. Lidia părea mai blândă o vreme, îmi aducea ceaiuri și mă întreba dacă am nevoie de ceva. Dar după ce s-a născut Maria, totul a revenit la vechiul curs. „Copilul trebuie crescut cum știu eu”, spunea ea și îmi smulgea fetița din brațe ori de câte ori plângea. Eu stăteam pe marginea patului și plângeam în tăcere.

Au trecut anii ca niște zile gri. Maria creștea sub ochii bunicii, iar eu simțeam că mă sting încet. Nu aveam voie să aduc prietene acasă – „Nu vreau străini în apartamentul meu!” –, nu aveam voie să schimb nimic prin casă fără aprobarea Lidiei. Când am încercat să-i spun lui Vlad că nu mai pot, mi-a răspuns sec:

— Dacă nu-ți convine, du-te la tine acasă.

Dar unde era „acasă” pentru mine? Părinții mei muriseră între timp, iar satul copilăriei era prea departe și prea strâmt pentru visurile mele frânte.

Într-o seară de iarnă, când Maria avea șapte ani și făcea febră mare, am avut curajul să-i spun Lidiei că vreau să chem salvarea. S-a uitat la mine cu dispreț:

— Eu știu mai bine! Nu chemi tu doctorii peste copilul meu!

Atunci am simțit că ceva se rupe definitiv în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns până mi-au înghețat lacrimile pe obraji. M-am gândit la mama mea și la cum ar fi luptat ea pentru mine. Atunci am decis că nu mai pot trăi așa.

A doua zi am început să caut un loc de muncă. Am găsit ceva la un magazin alimentar din cartier – salariu mic, dar era un început. Lidia a râs când i-am spus:

— Ce rost are? Oricum tot aici stai!

Dar eu simțeam că fiecare leu câștigat era o bucată din libertatea mea. Am strâns bani luni de zile, ascunzându-i într-o cutie veche de pantofi sub patul Mariei. Vlad nu știa nimic – între noi nu mai era decât tăcere și oboseală.

Într-o dimineață de primăvară, când Lidia era plecată la piață și Vlad dormea dus după o noapte de băut cu prietenii lui din liceu, mi-am luat fetița de mână și am ieșit pe ușă cu două valize mici. Am mers la o prietenă care m-a primit fără întrebări.

Au urmat luni grele: chirie scumpă, bani puțini, dor de casă – chiar dacă nu fusese niciodată cu adevărat casa mea. Maria mă întreba des:

— Mami, când mergem acasă?

O luam în brațe și îi șopteam:

— Aici e casa noastră acum.

Vlad a venit după noi abia după două luni. A bătut la ușă și m-a privit lung:

— Ce vrei să demonstrezi? Că poți fără mine?

— Nu fără tine… fără ea.

A plecat fără să spună nimic. Nici azi nu știu dacă m-a iubit vreodată sau dacă doar i-a fost mai comod să tacă.

Au trecut trei ani de atunci. Încă plâng uneori când aud cheia răsucindu-se în broască sau când simt miros de sarmale ca-n prima seară după nuntă. Dar acum știu cine sunt și ce merit.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă între două uși închise? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da putere cuiva să-și caute propriul acasă.