Când vecinii își arată adevărata față: Povestea mea și a lui Radu în cartierul Titan

— Irina, ai văzut ce e pe ușă? Glasul lui Radu tremura, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul înainte să apuc să răspund. Era sâmbătă dimineața, soarele abia răzbătea printre blocurile cenușii din Titan, iar eu tocmai terminasem de pus la fiert cafeaua. Am ieșit pe hol și l-am văzut pe Radu cu un bilet mototolit în mână, fața lui palidă și ochii pierduți. Am luat hârtia și am citit: „Plecați de aici! Nu sunteți ca noi. Nu vrem problemele voastre în blocul nostru.”

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. De doi ani ne mutasem în apartamentul acesta micuț, la etajul patru, după ce am vândut garsoniera moștenită de la bunica mea din Rahova. Ne-am străduit să ne integrăm, să salutăm politicos pe toată lumea, să nu deranjăm. Dar de când Radu a rămas fără serviciu și a început să lucreze de acasă, unele priviri s-au schimbat. Parcă nu mai eram „tinerii simpatici de la 14”, ci „familia aia cu probleme”.

— Cine ar putea să facă așa ceva? am șoptit, cu vocea frântă.

Radu a dat din umeri, dar am văzut lacrimi în ochii lui. — Poate tanti Lenuța, că mereu se uită urât la mine când mă vede cu sacoșele de la Lidl. Sau domnul Dobre, care tot bombăne când urcăm cu liftul.

Am stat amândoi pe canapea, cu biletul între noi ca o rană deschisă. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să fim prietenoși: când am dus cozonac la vecini de Crăciun, când am ajutat-o pe doamna Stanciu să-și care plasele. De ce ni se întâmpla asta?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mergeam la magazin cu capul plecat, evitam să mă uit la oameni în ochi. Radu nu mai ieșea din casă decât pentru strictul necesar. Mama m-a sunat și mi-a spus să nu pun la suflet: „Oamenii sunt răi, fată dragă. Nu-i băga în seamă.” Dar nu era atât de simplu.

Într-o seară, când mă întorceam de la serviciu, am găsit-o pe doamna Stanciu pe bancă, lângă intrare.

— Irina, ce-ai pățit? Pari abătută.

Am ezitat o clipă, dar apoi i-am arătat biletul. S-a uitat lung la mine și mi-a luat mâna între palmele ei bătrâne.

— Să nu-i lași să te doboare! Știu eu cine sunt oamenii buni în blocul ăsta și tu ești unul dintre ei.

A doua zi dimineață, cineva a lipit un alt bilet pe ușa noastră: „Nu sunteți singuri! Suntem mulți care vă apreciem.” Am început să plâng fără să mă pot opri. Radu m-a strâns în brațe și pentru prima dată după mult timp am simțit că nu mai suntem izolați.

În zilele ce au urmat, vecinii au început să ne salute mai cald. Tanti Lenuța ne-a adus o tavă cu plăcintă și mi-a spus că îi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Domnul Dobre a venit să-l invite pe Radu la o partidă de table în fața blocului. Am aflat că și alții primiseră bilete urâte de-a lungul anilor: o familie cu trei copii zgomotoși, un bătrân care hrănea pisicile maidaneze.

Într-o seară, am organizat o mică întâlnire pe palier. Am pus pe masă cafea și fursecuri, iar fiecare a povestit ce l-a durut cel mai tare de când locuiește aici. S-au spus lucruri grele: despre singurătate, despre prejudecăți, despre frica de a fi judecat pentru că ești diferit sau treci printr-o perioadă dificilă.

— Știți ce cred eu? a spus domnul Dobre, privind spre noi toți. Când cineva suferă lângă tine și tu te faci că nu vezi, e ca și cum ai fi complice cu cel care face rău.

Am simțit cum ceva se schimbă în aerul greu al scării noastre de bloc. Nu s-au rezolvat toate peste noapte — încă mai există priviri piezișe și vorbe aruncate pe la colțuri — dar am învățat că solidaritatea poate vindeca răni adânci.

Radu a găsit între timp un nou job și parcă zâmbește mai des. Eu am început să mă implic în asociația de locatari și să organizez mici evenimente pentru copii și bătrâni. Blocul nostru nu e perfect, dar e acasă.

Uneori mă întreb: câte alte familii trăiesc cu frica de a fi respinse doar pentru că trec printr-un moment greu? Oare cât de mult ar conta dacă fiecare dintre noi ar avea curajul să spună „Nu ești singur”? Voi ce ați face dacă ați primi un astfel de bilet?