Când trecutul nu iartă: Adevărul de la masa de duminică

— Mamă, să nu faci vreo scenă, te rog! — vocea lui Vlad, fiul meu, tremura ușor, dar încerca să pară stăpân pe sine. Era duminică, iar masa era întinsă cu grijă, așa cum făceam de fiecare dată când copiii veneau acasă. Dar astăzi era altfel. Astăzi urma să o cunosc oficial pe logodnica lui, Irina.

Am zâmbit forțat și am dat din cap, dar inima îmi bătea nebunește. De când Vlad îmi spusese că vrea să se căsătorească, simțisem un nod în stomac. Nu știam de ce, dar ceva nu-mi dădea pace. Când a intrat pe ușă, ținând-o de mână pe Irina, am simțit cum mi se taie respirația. Ochii ei verzi, privirea aceea rece și sigură pe sine… Am recunoscut-o imediat. Era fata care, cu ani în urmă, îi făcuse viața un coșmar fiicei mele, Ana.

Am simțit cum mă cuprinde furia și frica deodată. Am încercat să-mi păstrez calmul, să nu stric momentul. Vlad era atât de fericit! Dar Ana, care stătea retrasă la capătul mesei, s-a făcut mică în scaunul ei. Privirea ei s-a întâlnit cu a mea pentru o clipă și am știut că și ea a recunoscut-o.

— Irina, spune-ne ceva despre tine! — a încercat soțul meu, Doru, să destindă atmosfera.

Irina a zâmbit larg și a început să povestească despre facultate, despre jobul ei la o firmă de avocatură din București. Vorbea frumos, sigură pe ea, dar eu nu puteam să uit. Nu puteam să uit serile în care Ana venea acasă plângând din cauza răutăților din liceu. Nu puteam să uit cum s-a închis în ea luni întregi după ce Irina și gașca ei au umilit-o public la balul bobocilor.

— Ana, tu ce mai faci? — a întrebat Irina brusc, cu un zâmbet care mi s-a părut fals.

Ana a înghițit în sec.

— Bine… lucrez la grădiniță. Îmi place mult cu copiii.

— Ce drăguț! — a spus Irina, dar tonul ei era tăios. — Mereu ai fost sensibilă.

Am simțit cum mă ridic de la masă fără să vreau.

— Mă scuzați o clipă — am spus și am ieșit în bucătărie. Mâinile îmi tremurau. Doru m-a urmat.

— Ce ai? — m-a întrebat încet.

— Nu vezi cine e? E fata aia… cea care i-a făcut rău Anei! Cum poate Vlad să fie cu ea?

Doru a oftat adânc.

— Oamenii se schimbă… poate s-a schimbat și ea. Nu putem strica totul acum.

Am simțit că mă sufoc. Cum să-i spun lui Vlad? Cum să-i spun că femeia pe care o iubește e cea care i-a distrus sora?

Când m-am întors la masă, discuția era tensionată. Ana nu mai spunea nimic, iar Vlad părea neliniștit. Irina povestea ceva despre planurile lor de nuntă, dar nimeni nu părea să o asculte cu adevărat.

După masă, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… nu pot să cred că Vlad vrea să se căsătorească cu ea. Nici nu știu dacă să-i spun ceva sau nu…

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă e încă rana ei.

— Poate ar trebui să vorbim cu el… sau cu Irina. Să vedem dacă își amintește… dacă regretă ceva.

Ana a dat din cap tristă.

— Nu cred că-i pasă. Pentru ea a fost doar o distracție.

În seara aceea, după ce toți au plecat, am stat cu Doru la masă până târziu.

— Dacă îi spunem lui Vlad, riscăm să-l pierdem. Dacă nu-i spunem, Ana va suferi mereu — am șoptit printre lacrimi.

Doru m-a privit lung.

— Poate ar trebui să-i lăsăm pe ei să rezolve. Sunt adulți acum.

Dar eu știam că trecutul nu trece niciodată cu adevărat. În zilele următoare, Ana s-a izolat din nou. Vlad era tot mai distant cu noi. Într-o seară l-am găsit pe Vlad în bucătărie, privind pe fereastră.

— Mamă… tu crezi că oamenii se pot schimba?

M-am uitat la el și am văzut băiatul meu mic, speriat și confuz.

— Uneori da… alteori nu. Dar trebuie să-ți asumi riscul dacă vrei să afli adevărul.

A doua zi, Vlad a venit acasă cu Irina. Au cerut să vorbim toți patru: eu, Doru, Ana și ei doi. Irina părea nervoasă.

— Știu ce credeți despre mine — a început ea brusc. — Știu ce s-a întâmplat în liceu. Și da, am greșit mult atunci. Dar nu sunt aceeași persoană. Am avut și eu problemele mele acasă… Tata bea, mama era mereu plecată… Am vrut doar să fiu acceptată de ceilalți și am făcut rău fără să-mi dau seama cât de tare doare.

Ana plângea deja.

— Pentru tine poate a fost o joacă… pentru mine a fost iadul!

Irina s-a ridicat și i-a luat mâinile Anei în ale ei.

— Îmi pare rău! Nu pot schimba trecutul… dar pot încerca să fiu mai bună acum. Dacă mă poți ierta…

A fost o liniște grea în cameră. Vlad plângea și el. Doru mă strângea de mână sub masă.

Nu știu dacă Ana va putea ierta vreodată cu adevărat. Nu știu dacă familia noastră va mai fi la fel după asta. Dar știu că uneori trebuie să ai curajul să deschizi rănile ca să le poți vindeca.

Oare câți dintre noi trăim cu umbrele trecutului fără să avem curajul să le privim în față? Oare cât de mult ne putem schimba cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?