Un singur telefon și viața mea s-a schimbat: Povestea unei femei care a renăscut din cenușă

— Nu mai avem ce discuta, Irina. Totul e clar. Semnezi și gata, fiecare pe drumul lui.

Vocea lui Vlad răsuna rece, ca un ecou într-o cameră goală. Mâinile îmi tremurau pe stilou, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. În fața notarului, cu mama privind neputincioasă din colțul încăperii, am semnat actele de divorț. Într-o clipă, viața mea s-a prăbușit: casa noastră din Berceni rămânea a lui Vlad, custodia fetiței noastre, Ana, îi revenea tot lui, iar eu… eu rămâneam cu nimic. Nici măcar cu amintirile frumoase.

— O să te descurci, Irina. Ești tânără, ai să-ți revii, mi-a șoptit mama când am ieșit pe holul rece al notarului. Dar vocea ei era lipsită de convingere.

Primele luni au fost un coșmar. M-am mutat la mama într-un apartament mic din Rahova, unde fiecare colț îmi amintea de copilărie și de eșecul meu ca adult. Îmi găsisem un job prost plătit la o florărie din cartier, iar serile le petreceam plângând în pernă, cu telefonul în mână, privind poze cu Ana pe Facebook-ul lui Vlad. Nu aveam voie să o văd decât două ore pe săptămână. De fiecare dată când o luam în brațe, simțeam că mi se rupe sufletul când trebuia să o dau înapoi.

— Vlad, te rog… lasă-mă să o văd mai des! Nu sunt o mamă rea!

— Ai semnat actele, Irina. Acum nu mai e problema mea.

Mă simțeam ca o umbră. Prietenele mele dispăruseră una câte una, iar rudele mă priveau cu milă sau cu reproș. Tata nici nu-mi mai răspundea la telefon; pentru el divorțul era o rușine de neiertat.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când mă întorceam acasă udă leoarcă și cu sufletul frânt după ce Vlad refuzase să-mi dea voie să merg la serbarea Anei, am găsit pe Facebook un mesaj de la o femeie necunoscută: „Bună, Irina. Știu că nu mă cunoști, dar trebuie să vorbim despre Vlad.”

Am ezitat să răspund. Dar curiozitatea și disperarea au fost mai puternice decât frica. Am sunat-o. La capătul celălalt al firului era Roxana, o femeie cu voce caldă dar hotărâtă.

— Vlad nu e cine crezi tu că este. Știu că te-a lăsat fără nimic… dar am dovezi că a ascuns bani în timpul divorțului și că a mințit în instanță despre veniturile lui. Eu am trecut prin același lucru cu el acum cinci ani.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Roxana mi-a trimis documente, extrase bancare și conversații care dovedeau că Vlad avea conturi ascunse și făcuse transferuri ilegale chiar înainte de divorțul nostru. Totul era acolo: sume uriașe trecute pe numele surorii lui, apartamente cumpărate pe firmă fantomă.

— Dacă vrei să lupți pentru tine și pentru Ana, trebuie să mergi la poliție și la un avocat bun. Eu te pot ajuta.

A doua zi dimineață am sunat-o pe Cristina, colega mea din liceu care lucra ca avocat. I-am povestit totul printre suspine și i-am arătat dovezile primite de la Roxana.

— Irina, ai un caz solid! Vlad riscă pușcăria pentru fals în acte și ascunderea bunurilor la partaj. Dar trebuie să fii tare… va fi greu.

Au urmat luni de procese, audieri și amenințări. Vlad m-a sunat furios:

— Cum ai putut să faci asta? O să-ți iau și copilul definitiv!

— Nu mai am nimic de pierdut! Vreau doar dreptate pentru mine și pentru Ana!

Mama plângea aproape zilnic de teamă că Vlad va face ceva rău. Vecinii șușoteau pe la colțuri despre „scandalul Irinei”. Dar eu nu mai puteam da înapoi.

Într-o dimineață de primăvară, după aproape șase luni de luptă, am primit un telefon de la Cristina:

— Irina, s-a terminat! Judecătorul a decis: Vlad trebuie să-ți plătească despăgubiri uriașe pentru prejudiciile cauzate și ai dreptul la jumătate din bunurile ascunse! Custodia Anei se reîmpartă egal!

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp, nu erau lacrimi de disperare, ci de ușurare și recunoștință.

Câteva zile mai târziu, Vlad a fost nevoit să-mi transfere milioane din conturile ascunse și să-mi cedeze jumătate din apartamentele cumpărate pe firmă. Am reușit să-mi iau un apartament aproape de școala Anei și să-i ofer o cameră doar a ei. Am început să lucrez într-o firmă de consultanță pentru femei aflate în situații similare cu a mea.

Într-o seară liniștită, stând cu Ana în brațe și privind apusul de la fereastra noului nostru apartament, m-am întrebat:

„Oare câte femei mai trăiesc coșmarul prin care am trecut eu? Câte dintre ele găsesc curajul să lupte pentru dreptatea lor?”

Poate povestea mea va da curaj altora să nu renunțe niciodată la demnitatea lor.