„Sunt doar un bancomat pentru familia mea?” – Lupta mea pentru respect și iubire după ani de sacrificii în străinătate

— Mamă, ai trimis banii? Am nevoie urgent de 300 de lei pentru excursia cu clasa! vocea Ioanei răsună din telefon, tăioasă, fără urmă de căldură. Mă uit la mâinile mele crăpate de detergentul italian, la valiza veche din colțul camerei de pensiune din Torino și simt cum mă strânge inima. Nu mă întreabă niciodată dacă sunt bine, dacă am mâncat sau dacă mi-e dor. Doar banii contează.

Când am plecat din Bacău, acum doisprezece ani, le-am promis fetelor mele, Ioana și Larisa, că mă voi întoarce repede. Le-am lăsat în grija mamei mele, tanti Viorica, o femeie aspră, dar cu suflet mare. Soțul meu, Doru, plecase deja cu alta. Eu am rămas să țin familia pe linia de plutire. Am spălat bătrâni, am curățat case, am dormit pe saltele subțiri și am plâns în fiecare seară după ele.

Primele dăți când trimiteam bani acasă, primeam mesaje pline de inimioare: „Mulțumim, mami! Ești cea mai bună!” Apoi au început să ceară tot mai mult: „Toate colegele au telefoane noi”, „Larisa vrea adidași ca ai Anei”, „Ioana are nevoie de bani pentru meditații”. Am muncit și mai mult. Am uitat să trăiesc pentru mine. Mă hrăneam cu pozele lor de pe Facebook și cu promisiunea că într-o zi mă voi întoarce și vom fi din nou o familie.

Când am venit acasă după opt ani, cu două valize pline de daruri și sufletul golit de dor, le-am găsit schimbate. Ioana era adolescentă rebelă, Larisa nu mă privea în ochi. „Ce vrei să facem acum? Să stăm toți la masă ca-n filme?” a râs Ioana ironic. Am simțit că nu mai am loc în propria casă.

Mama m-a tras deoparte: „Nu le judeca. Au crescut fără tine. Tu ai ales să pleci.”

Am încercat să recuperez timpul pierdut. Le-am dus la film, la cumpărături, am gătit sarmale ca pe vremuri. Dar totul părea forțat. Ele vorbeau între ele în șoaptă, iar eu eram mereu în plus. Când le-am spus că vreau să rămân acasă și să nu mai plec în Italia, Ioana a izbucnit: „Și cine ne mai plătește facultatea? Crezi că dragostea ta ne ține de foame?”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă am greșit alegând să plec. Dacă sacrificiul meu a fost în zadar.

Într-o seară, Larisa a venit la mine în bucătărie. „Mamă… știu că ai făcut totul pentru noi. Dar… nu te cunoaștem. Ești ca o străină.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun cât mi-a fost de greu fără ele, cât am suferit când le vedeam doar prin ecranul telefonului. Dar nu am putut. Am înghițit lacrimile și am tăcut.

A doua zi dimineață, Ioana a venit la mine cu un ton rece: „Am nevoie de bani pentru laptop.”

— Ioana, nu mai pot… Nu mai am de unde…

— Atunci la ce mai ești bună? a trântit ușa și a plecat.

M-am simțit ca un bancomat stricat. O mamă inutilă.

Am început să caut un loc de muncă aici, în Bacău. Am găsit ceva la o croitorie, pe salariu minim. Fetele m-au privit cu dispreț: „Ce rost are? Oricum nu poți să ne oferi nimic.”

Într-o zi, tanti Viorica m-a luat deoparte:

— Tu ai făcut ce-ai știut mai bine. Dar copiii au nevoie de tine lângă ei, nu doar de bani.

— Și dacă nu mă vor? Dacă nu mă iartă?

— Trebuie să lupți pentru ele. Să le arăți că ești aici.

Am început să le scriu scrisori fetelor mele. Le-am povestit despre nopțile mele singure în Italia, despre frica și rușinea pe care le-am simțit când eram tratată ca o străină. Le-am spus cât le iubesc și cât îmi doresc să fim din nou o familie.

La început nu mi-au răspuns. Dar într-o seară, Larisa a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă… îmi pare rău că te-am rănit. Mi-e greu să te văd aici și să nu știu cum să vorbesc cu tine.

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns amândouă.

Ioana încă e distantă. Îmi cere bani din când în când și mă privește ca pe o străină. Dar nu mai renunț. Merg la fiecare serbare, îi gătesc prăjitura preferată și îi spun zilnic că o iubesc.

Poate că nu voi reuși niciodată să repar tot ce s-a rupt între noi. Dar nu vreau să fiu doar un bancomat pentru copiii mei.

Mă întreb adesea: oare câți părinți din România trăiesc aceeași poveste? Oare putem vindeca rănile lăsate de plecarea noastră sau suntem condamnați să fim mereu doar niște portofele ambulante pentru cei dragi?