Singur împotriva lumii: Lupta unui tată român pentru copiii săi

— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot! am urlat în gând, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în fața copiilor. Era deja trecut de miezul nopții, iar apartamentul nostru din Drumul Taberei era scufundat într-o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele Sofiei, mezina mea de șase ani. Pe masa din bucătărie, farfuriile cu ciorbă rămasă neatinsă mă priveau acuzator.

Irina nu mai era. De două luni, de când o pierdusem pe neașteptate la spital, totul se prăbușise peste mine. Mă simțeam ca un soldat rătăcit pe front, fără hartă și fără speranță. Copiii mei — Vlad, adolescentul rebel de paisprezece ani, Ana, visătoarea de doisprezece, Luca cel tăcut și Sofia cea mică — fiecare își purta durerea în felul lui. Eu trebuia să fiu stâlpul lor, dar mă simțeam din ce în ce mai slab.

În acea seară fatidică, totul a luat o întorsătură tragică. Sofia s-a împiedicat pe scări și a căzut. Am găsit-o plângând, cu sânge curgându-i din frunte. Am luat-o în brațe și am fugit cu ea la spital, cu inima bubuindu-mi în piept. La urgențe, asistenta m-a privit lung:

— Cum s-a întâmplat? De ce nu erați cu ea?

Am bâiguit ceva despre oboseală și despre ceilalți copii care aveau nevoie de mine. M-am simțit judecat din priviri. A doua zi dimineață, două doamne de la Protecția Copilului au apărut la ușa noastră.

— Domnule Dinu, am primit o sesizare. Trebuie să discutăm despre siguranța copiilor dumneavoastră.

M-am simțit ca un infractor. Vlad s-a retras în cameră și a trântit ușa. Ana a început să plângă. Luca s-a ascuns sub masă. Eu am rămas în picioare, încercând să explic că fac tot ce pot.

— Știți că există posibilitatea ca minorii să fie preluați temporar dacă nu puteți asigura condiții adecvate? mi-a spus una dintre ele, cu voce rece.

M-am prăbușit pe scaun. Cum să le explic că nu dormisem de trei nopți? Că încercam să gătesc, să spăl hainele, să ajut la teme și să merg la serviciu? Că nu aveam niciun ajutor — părinții mei erau bolnavi la țară, iar socrii mă priveau ca pe un străin.

În zilele următoare am trăit cu frica în sân. Orice zgomot la ușă mă făcea să tresar. Copiii erau speriați; Vlad a început să chiulească de la școală și să iasă noaptea pe ascuns. Ana nu mai vorbea cu nimeni. Luca făcea pipi în pat. Sofia mă întreba mereu dacă o să vină „doamnele rele” să o ia.

Am încercat să cer ajutorul vecinei mele, doamna Stanciu, o femeie bătrână care îi mai supraveghea uneori pe copii.

— Dragul meu, nu e vina ta… Dar lumea e rea și sistemul nu are inimă. Ai grijă la cine deschizi ușa!

Am început să caut soluții disperate: am vorbit cu directoarea școlii, cu preotul din cartier, chiar și cu șeful meu de la serviciu. Unii m-au compătimit, alții m-au privit cu suspiciune.

Într-o seară, Vlad s-a întors acasă bătut. L-am găsit în fața blocului, cu buza spartă.

— Ce-ai pățit?

— Nimic! Lasă-mă-n pace! Nu vezi că nu ești în stare să ai grijă de noi?

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice pumn. Am simțit că mă sufoc.

În acea noapte am plâns în baie ca un copil. M-am întrebat dacă nu cumva ar fi mai bine pentru ei să fie luați de stat. Poate acolo ar avea haine curate și mâncare caldă zilnic. Poate n-ar mai suferi atât.

A doua zi am primit o citație: trebuia să mă prezint la Direcția pentru Protecția Copilului pentru evaluare psihologică și socială.

Am stat ore întregi pe un scaun rece, răspunzând la întrebări umilitoare:

— Consumați alcool? Aveți antecedente penale? Copiii au acces la hrană și educație?

M-am simțit golit de orice demnitate. La final, psiholoaga m-a privit lung:

— Domnule Dinu, vă recomandăm consiliere parentală și sprijin psihologic pentru copii. Vom reveni cu vizite neanunțate.

Am ieșit pe hol cu mâinile tremurânde. M-am întâlnit cu o altă mamă singură care plângea pe bancă.

— Nu suntem oameni pentru ei… suntem doar dosare! mi-a spus printre lacrimi.

Seara aceea am petrecut-o cu copiii mei pe canapea, uitându-ne la poze vechi cu Irina. Am plâns împreună și le-am promis că nu voi renunța la ei niciodată.

Au urmat luni grele: consiliere, vizite inopinate ale asistenților sociali, priviri piezișe din partea vecinilor. Dar încet-încet am început să ne regăsim echilibrul. Vlad a acceptat să meargă la terapie; Ana a început să scrie poezii; Luca a făcut progrese la școală; Sofia a redevenit zâmbitoare.

Nu sunt un părinte perfect — uneori urlu când nu mai pot sau plâng pe ascuns când copiii dorm. Dar sunt tatăl lor și îi iubesc mai mult decât orice pe lume.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să suferi ca să fii considerat un părinte bun? Cine decide dacă ești destul de bun pentru propriii tăi copii? Poate că perfecțiunea nu există… dar dragostea adevărată da.